Maică, pentru mine e mister mare, mă simt total debusolată. Cum "în afară", în relațiile cu cei din afara familiei, îmi dă Dumnezeu să prind niște subtilități de mă uimesc și pe mine, iar în familie, n-am nici o putere și, deși încerc pe cât îmi stă în putință să lucrez, să pun în aplicare cele ce primesc de la Dumnezeu, văd că nu pot nimic și n-am niciun control și trăiesc niște dureri de mă rup. Eșec după eșec, cădere după cădere. Când zic că se mai liniștesc treburile, atunci mă izbesc din nou. Da, știu că sunt acele scheme, scenarii, "năbădăi", cum ziceți, dar atunci, parcă nu au nici un rost conștientizările și tot ce știu pentru că eu sunt tot eu.
Pur și simplu mă dau constant cu fundul de pământ și o iau apoi de la capăt și mă întreb dacă asta e specific "omului" și tot așa o ține până la moarte sau eu personal nu prind care-i taina, deși de fiecare dată parcă am mai învățat ceva. La ce-mi folosește "ce-am mai învățat" dacă nu-mi folosește să aplic "data viitoare" - deși, conștient, am toată disponibilitatea și dorința? Nu-mi accept limitele? E mândria prea mare? Gândesc ca "n-ar trebui să cad" deși căderea e absolut normală și omenească? Așa "trebuie", să cad, ca să am de unde mă ridica apoi mai sus? Pentru că perioadele "dintre" situațiile astea sunt într-adevăr, superioare calitativ, ca să zic așa. Dar căderile sunt tot mai perverse și mai grele, nu în sensul conflictelor "armate", ci că acum durerea e mai intensă, mai profundă iar eu mă simt total neajutorată. Și, mai ales, nu suport gândul că aș fi putut face ceva ca să previn și din nesimțire, indiferență, delăsare, egoism, n-am făcut. Apoi vine gândul că da, problema mea e că nu mă accept căzând, că nu-mi accept nesimțirea, indiferența, delăsarea, egoismul, că pentru mine "a cădea" e un eșec inadmisibil, că am mândria de a voi să fiu "gata" deși știu că nu sunt și nu am cum să fiu gata. Și iarăși vine gândul celălalt, că "la ce-ți folosește tot ce faci dacă nu poți aplica tocmai cu persoanele cele mai importante din viața ta?!?!?!"
Și mai e și ultimul gând: să-mi fac un ceai, să-mi fac ce am de făcut, canon, citit, lucrat și să merg mai departe. Asta-i treaba, cu răbdarea treci marea! Slavă ție, Doamne pentru toate! Și când vine gândul ăsta mă liniștesc și accept și binecuvântez din nou pe toată lumea și-mi cer iertare pentru lipsa răbdării, pentru mândrie și pentru tot ce am gândit ori făcut greșit, știut și neștiut. Și atunci nu mă mai pot ruga.
Sărut mâna, Maica mea și mulțumesc pentru rugăciuni,
Cr, cu drag
La ce-mi folosește "ce-am mai învățat"?
La a fi cu Dumnezeu și a nu ne mai baza pe ce știm noi. Învățătura aceasta este știința de a fi cu Dumnezeu și nu cea de a rezolva situațiile cotidiene fără conflicte sau dureri. Fiecare cădere, Om drag, ne arată diferența dintre „teorie și practică” (lăsând deoparte felul greșit în care citim cuvântul teorie).
După cum știi deja, mintea noastră are două puteri: una activă - mintea rațională, cugetătoare - care face lucrări și una pasivă – mintea-duh, sau nous, sau mintea-inimă), care îndură lucrări. Când învățăm ceva, mintea activă își zidește sinapse pentru a-și depozita știința și a o folosi la nevoie, dând comenzi puterilor executive ale sufletului. Mintea pasivă nu este afectată de cele învățate dacă acestea nu vin de la Sursa Vieții, Dumnezeu, Cel ce a zidit-o cu scopul de a primi harul necreat, destinat omului și de a-l transmite ca lumină, inspirație, înțelepciune puterii active, cugetătoare și celorlalte puteri ale sufletului.
Prin căderea protopărinților noștri, omul a primit în mintea lui pasivă sugestii de la o altă sursă, de la cea demonică și s-a desprins astfel de legătura de har cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu au apărut în sufletul omului puteri noi, afectele: frica, rușinea, foamea, setea, oboseala, frigul, neputința, însoțite de durere când nu sunt satisfăcute și de plăcere când sunt satisfăcute. Astfel omul s-a centrat pe sine, pe ce simte el și și-a orientat puterile sufletului spre căutarea simțirilor plăcute și evitarea celor dureroase. Aici își au sursa științele și tehnicile omenești. Pentru asta omul a fost nevoit să se bazeze pe capacitatea minții sale active de a lucra și păstra rezultatele eficiente ale științei sale.
Mintea duh a căzut pradă sugestiilor vrăjmașe și gândurilor automate, zdrențe ale gândirii raționale, de la care așteaptă și chiar pretinde să-i potolească foamea și setea de absolut care i-au rămas și după lepădarea legăturii nemijlocite cu Dumnezeu (prin har).
Prin întruparea și întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a dăruit, în Sfânta Biserică, harul vindecării minții noastre bolnave. Prin Botez și Sfintele Taine El este deja în inima noastră, adică mintea–inimă e iarăși conectată la Sursa vieții de unde primim puterea și lumina necesare mai întâi vindecării firii și apoi sfințirii ei, îndumnezeirii.
Dar această lucrare care începe cu vindecarea pentru a ajunge la îndumnezeire, este o lucrare divino-umană. Este o lucrare la care se cere, datorită tainei libertății omului, deplina lui participare la lucrarea lui Dumnezeu. Și mulți oameni vor să ajungă la fericirea după care le tânjește inima, dar nu știu cum s-o facă. Și nu știu pentru că nu mai frecventează școala care este Biserica. Chiar și cei care merg la Biserică și se Spovedesc și Împărtășesc, nu merg la școala Duhului care se predă în Biserică. Numai acolo învățăm să ne curățim mintea și inima de păcat și de urmările lui. Numai acolo vom dobândi iluminarea, învățând să ne rugăm în duh și adevăr până-L vom simți pe Duhul Sfânt rugându-se în inima noastră și cele ce urmează apoi.
Dar iată că, tu ai învățat atâtea, și nimic! În familie cazi rău de parcă n-ai ști ce știi!
Cum înțelegem asta?
În lumina celor spuse mai sus: Când cineva ne cere un sfat sau ne cere să spunem ce știm, ne rugăm, mintea activă se luminează și oferim din cămările memoriei cele necesare. Acolo avem depozitată învățătura, după legile firii care a zidit sinapsele necesare. Numai că, aceste cămări ale memoriei au și sinapse vechi, bătrâne cât noi, în care ne-am depozitat tot ce am crezut că ne va fi necesar la nevoie pentru a controla binele și răul, pentru a fugi de durere și a căuta plăcerea. Și noi, mintea conștientă, nu avem acces acolo. Acolo lucrează un „pilot automat” căruia i-am încredințat puterea și conducerea înainte de a ne fi hotărât să ne luăm crucea și să-L urmăm pe Domnul. Ca urmare, putem trăi și vorbi duhovnicește atâta vreme cât suntem conștienți și gândim după învățătura dobândită. Dar de îndată ce apare o situație în care simțim, sau ni se pare, că viața ne este pusă în primejdie (uneori doar confortul, principiile, valorile sau dreptatea noastră) trecem pe pilotul automat care „știe mai bine” ca noi ce e de făcut. El știe pentru că are „școala vieții”, pentru că are depozite de experiențe pe care le păstrează mintea pasivă, mintea care îndură și nu poate lua inițiative.
Da, Om drag, aceasta ești tu. De aceea avem nevoie să murim ca să fim vii. Avem nevoie să învățăm să murim trecând prin, înfruntând spaima cerințelor minții robite de știința formată din interpretarea experiențelor de viață ca bune sau rele în funcție de confortul și siguranța de moment pe care ni le oferă.
Și această moarte se numește în Biserică asceză, știința curățirii inimii, a minții celei din adânc.
Numai Dumnezeu poate înlocui „pilotul automat” și toată lucrarea noastră constă în a-i face loc lui Dumnezeu și lucrării Sale în noi.
Când soțul sau copilul nu ne ascultă, nu ne înțeleg, nu vor binele care i-ar ajuta, ci răul care îi distruge, ne e greu să nu-i privim cu mintea însetată de control și eficiență pentru că ea știe ce este „bine” și ce este „rău” și să nu-i simțim cu inima întunecată de frici, griji și îngrijorare. Atunci Îl putem uita pe Dumnezeu sau să-L folosim pentru a face ce ne dorim noi: binele așa cum îl vedem noi și cu orice preț, cu prețul călcării libertății celuilalt care, evident, are capacitatea noastră de a învăța ceva vreodată fără noi!
Or Domnul nu intră în aceste jocuri ale minții noastre și ne așteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenești ca să iubim cu iubirea Lui. Asta ne cere Domnu când ne spune să nu iubim pe nimeni mai mult decât pe El. Să renunțăm, să murim acelei dorințe de a se întâmpla lucrurile cum știm noi că e bine, sau cum ne place nouă și să căutăm Împărăția Lui în chiar acele momente și situații. De îndată ce vom face asta „se va adăuga nouă” toate cele după care tânjim. Da, Copila mea, să punem iubirea Lui în locul iubirii noastre posesive, tiranice care controlează toate și dorește să fie totul după binele nostru care nu e decât urmarea gustării din pomul cunoștinței binelui și răului.
Da, să ai și să ceri răbdare și să faci ce ai de făcut, inclusiv să-ți mustri copiii sau să-i spui soțului tău ce te doare, cu rugăciune, cu binecuvântare și cu centrarea pe El și nu pe „fundulețul” tău dat de pământ. Este și asta o asceză. Când ne vom da pe mâna Domnului cum ne dăm acum pe cea a „pilotului automat” nu vom mai avea nevoie de căderile care ne trezesc.
Cu dragoste și rugăciune și cu încredințarea că ești pe Cale și că lucrezi bine, cu mila Lui,
Maica Siluana