Omul este muritor. A primit moartea în rai, când a încălcat porunca. Încălcarea poruncii înseamnă mersul spre rău. Iar atunci, dacă omul,  mergând spre rău, ar fi dobândit înveșnicirea, ar fi devenit răul veșnic. Ca să surpe această posibilitate omul moare.
Omul nu este muritor. Într-adevăr, este un moment în care își dă duhul, dar toți vom învia, spre Judecată, la a Doua Venire a lui Hristos. Unii spre răsplată veșnică, alții spre chin veșnic. Deci iarăși răul devine veșnic.
E o problemă cu moartea, nu cu acceptarea ei, ci cu înțelegerea rostului ei. Murim, dar de fapt sufletul nostru trăiește, așteptând a Doua Venire a Domnului, ca să capete și trupul pe care îl va purta în veșnicie. Dar, cu toate că e viu, sufletul e pasiv, nu mai poate face nimic. Dacă ar fi activ, ar putea să treacă de la rău la bine și de la bine la rău, așa cum se întâmplă în viața de aici. Dar, în lumea celor drepți, sufletul nu se poate nici îndrepta, dacă a fost rău în viața aceasta, și nici cădea, dacă a fost bun. Veșnicia devine atunci o prelungire la infinit a stării de dinainte de moarte. Dar ce fel de viață mai e asta în care nu mai poate avea loc schimbarea? 
Paul