Părinții spun că pentru a merge pe calea cea bună, omul trebuie să ia aminte la sine; trebuie să-și compare faptele vorbele, gândurile, aţășamentele etc. cu poruncile lui Hristos. Problema e că de fiecare dată când îmi evaluez comportamentul raportat la porunci și la comportamentul Mântuitorului în sine, care ne-a dat exemplul de urmat, mă apucă deznădejdea, o disperare mare că sunt infinit de departe de ceea ce ar trebui să fiu și că această distanță nu o voi putea recupera nici dacă aș mai trăi zece vieți. Și atunci încep să-mi dea târcoale gânduri de inutilitate a drumului pe care am început să merg, să renunț că oricum n-am sorți de izbândă, că sunt prea păcătoasă ca să mă mântuiesc, că mântuirea e doar pentru oameni puternici și buni și tot așa...
Sărumâna,
Nd
Aici, Copila mea,
ai nevoie să înțelegi taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Strădania omului de a fi bun, perfect, fără Dumnezeu este felul în care își zidește „trupul morții” și temelia iadului sufletesc. Omul n-a primit bunătatea și perfecțiunea prin creație, ci a fost chemat să le dobândească și să se bucure de ele în relația ontologică, vie, cu Cel Singur Bun, Dumnezeu. Chemarea de a deveni desăvârșiți, „precum Tatăl nostru Cel Ceresc”, este chemarea la lucrarea asemănării cu Dumnezeu care este o împreună lucrare cu El și nu o imitare a unui model exterior. Noi punem „ale noastre”, adică ceea ce am primit în stăpânire prin creație și Dumnezeu pune „ale Sale”. Și punerea lui Dumnezeule e cu atât mai bogată cu cât omul se oferă pe sine, ale sale, ca să primească Darul. Și oferirea de sine și primirea Harului sunt lucrări, activități libere și conștiente ale omului.
Tot ce facem prin asceză este pregătirea unui bune oferiri de sine. Este știința și arta de a ne goli de noi pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Iar această golire e o adevărată moarte pentru că ne cere și ne învață să nu ne mai folosim puterile ca instrumente de procurare a celor necesare vieții și devenire, ci ca vas primitor, ca potir viu al prezenței și lucrării lui Dumnezeu. Când fac voia lui Dumnezeu, nu fac altceva decât să-I fac Lui loc și locaș în sufletul meu. în voia mea. Este cea mai grea lucrare a omului programat să facă voia lui pentru că el „poate și șţie mai bine” ce are de făcut!
E greu dar nu imposibil, ci chiar ușor dacă luăm „jugul Domnului” și „povara Lui”!
Cum? Așa cum Însuși ne învață, pas cu pas, zi de zi și ceas de ceas când alegem să trăim în ascultare fără să ne măsurăm și evaluăm după cele ale lumii.
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana