Sfatul Părintelui Nikon, și întreaga învățătură a Sfinților Părinți despre trăirea durerii cu gândul la Domnul este de mare folos. Este de mare ajutor ca să ne vindecăm de patimile noastre. Când luptăm direct cu o patimă, firea noastră căzută se revoltă că o lipsim de plăcerea cu care s-a obișnuit și de aceea cădem așa de ușor înapoi. Dar dacă alegem să îndurăm o durere în Numele Domnului, fie cea provenită din lipsa plăcerii pătimașe, fie cea din alte surse, ni se vindecă firea pentru că învață să pună în locul plăcerii sau ușurării psihice, bucuria biruinței. Ni se lărgește inima, pur și simplu. Nu putem spune NU plăcerii, dar putem spune mai ușor DA durerii pentru că Domnul e cu noi în ea.  Domnul și-a însușit prin întrupare firea noastră fără păcat, ca urmare El nu este cu noi, în noi când păcătuim. Ca urmare, nu a cunoscut plăcerea pătimașă și nu este cu noi când o trăim (fiind o trăire contra firii) sau ne îndulcim de ea. Dar și-a însușit firea noastră căzută, adică neputințele și durerile ei. Însușindu-și așadar durerile noastre, neputințele noastre este cu noi, cu firea sa îndumnezeită, atunci când le trăim. Așa că, ori de câte ori acceptăm să trăim o durere sau o neputință intrăm în sinergie cu El, Îl întâlnim acolo și primim o nouă viață. Cu fiecare durere trăită împreună cu El ne naștem la o nouă viață, mereu la mai multă viață. Cu Domnul durerile devin dureri de naștere! Fără Domnul, durerea se transformă în cârtire, împotrivire, hulă, revoltă, adică tot atâtea forme de moarte, de fugă de Viața pe care ne-o dăruiește Dumnezeu.