Sărut mâna și bună dimineața,

Într-una din zile, fiind la rugăciune, în timpul rugăciunii, mi-a venit în minte clar, clar de tot ceva referitor la casă (noi tocmai cumpăraserăm mobilierul din baie, bineînțeles, după calcule exacte și vizite la magazin, liste și prețuri). Și-mi vine clar, clar în minte că nu am cumpărat cada cum trebuie, că trebuia să fie pe stânga, iar noi am luat-o pe dreapta. Nu are importanță. Important e cum în timpul rugăciunii eram ferm convinsă de faptul că am cumpărat greșit, de adevărul că am cumpărat greșit. Am alungat până la urmă gândul – calcule pe care le făceam și-mi tot ieșea că e greșit – zicând că mă voi ocupa după ce termin.
Bineînțeles, după rugăciune, la prima considerare totul era în regulă; nici nu avea cum să fie altfel, că nu mersesem la cumpărături fără a ști ce și cum vreau. Mi-a rămas însă în minte realitatea, puterea acelui gând care mă îndepărta de rugăciune și persistența într-o demonstrație care îl arăta ca fiind corect.
Mă gândeam câte astfel de gânduri nu-mi vin oare în minte, și cât pot cunoaște eu că sunt obiectiv adevărate.
Ieri, am fost victima aceluiași tip de ispită, că nu știu cum să-i spun altfel. Am avut niște stări și o tristețe profundă, grea, o durere imensă în suflet, îmi venea să plâng pe stradă de durere, dar credeți-mă, după ce a trecut (cred că v-ați rugat pentru mine, așa-i?) a trecut de parcă nu ar fi fost nimic, dar nu numai atât, am uitat motivele care-mi alimentau acea tristețe. De parcă până atunci totul era motiv pentru acea stare. Cert e că a fost vreo jumătate de zi în care am fost parcă paralizată de acea tristețe, pentru că nu-mi puteam aduce aminte nici măcar să spun Doamne miluiește. Din când în când spuneam „Doamne ajută-mă”, ori „Primește durerea asta!” când mă durea prea tare, dar nu mă gândeam rațional că nu am motiv să fiu tristă. Nici nu gândeam, pur și simplu eram tristă.
Descopăr păcatul și ispita pe zi ce trece, descopăr că nici măcar nu știu ce înseamnă ispită, că mă las dusă de ea, ca de realitate, ca de ceva ce trebuie să fie. O recunosc abia după ce a trecut. La rugăciune îmi dau seama mai ușor, că e clar, orice gând e ispită. Dar așa, în timpul zilei, parcă e o lume nouă, în care trebuie să fiu atentă, pentru că ispitele nu vin de la ceilalți, ci din mine și trebuie să fiu atentă la fiecare gând și faptă. Și că nu trebuie să mai primesc gândurile – de niciun fel – care mă îndepărtează de clipa prezentă, de ce fac în momentul acela. Îmi dau seama că sunt obligată să mă rog, că nu am alternativă, nu e o alegere, nu e program.
Cu toată dragostea,
Cr.