Sărut mâna, Maică dragă!
Am ascultat astăzi un interviu – este în secțiunea multimedia de pe siteul nostru – despre SUFLET.
Și, în final, vorbeați de Sfântul Spiridon, care vine, umblă prin lume cu hainele lui și cu papuceii lui. Mie mi-e foarte, foarte drag, dar tot îmi pare personaj de poveste. Iar cu umblatul lui... AȘ VREA SĂ CRED!!! Mă cufundam de multe ori, până la vârste destul de înaintate – 30 de ani – în cărțile cu povești, dar nu citeam decât pe cele care se sfârșeau cu binele.
Probabil simțeam nevoia unui refugiu...
Maică dragă, ce să fac să trec de la dorința de a crede în puterea Sfinților, la credința efectivă în ei? Dar știți, așa total, nu numai cu dorința ca ei să fie aici și acum, ca o speranță…
Ați vorbit de suflet, că trebuie să-l lăsam să ne vorbească... Cum putem face asta? Mult timp ne rugăm, mereu ne rugăm, spunem cuvinte de rugăciune, rugăciunea inimii sau din Psaltire. Unde găsim tăcerea în care să poată vorbi sufletul nostru? Cum îi putem auzi glasul?
M-am spovedit, am încercat să nu mai păcătuiesc, căci ce ușor o faci cu gândul sau cu o privire. Țin post, merg la Liturghii și încă nu știu ce-i cu mine, cine sunt și de ce mă aflu aici.
De aici și tăcerea mea în a vă mai scrie... încă nu știu ce se petrece și sunt ca un spectator.
Am avut parte de multe daruri cerești, de stări de bucurie sufletească, în ciuda faptului că sărbătorile de iarnă le-am petrecut fără de nici unul din familie. Dar în biserică, alături de Dumnezeu... dar asta-i altă poveste. Cred că a fost un dar această singurătate pe care eu aveam tendința să o iau ca pedeapsă.
Voiam să vă mai întreb ceva: voiam să reiau Seminarul, dar la o spovedanie în care încercam să descopăr ce păcate am mai făcut în viața mea, părintele duhovnic mi-a tăiat-o scurt și a spus să nu mă mai uit înapoi, să merg înainte, că și Dumnezeu iartă trecutul.
Ce să fac în cazul ăsta? Oare mă încâlcesc și mă împiedic în trecut și nu pot înainta???
Dacă vreo bucată din întrebările mele ar fi de folos și altora...
I.
Draga mea I.,
La prima ta întrebare îți pot spune că acea trecere despre care vorbești o poți face prin jertfirea, renunțarea la chiar dorința de a crede. Când omul dorește ceva poate fie să-și plece mintea în fața puterii poftei, s-o încuviințeze, s-o justifice și să-și mobilizeze voința în obținerea rezultatului dorit, fie s-o nege pentru că e „rea” sau „rușinoasă”, fie s-o judece și s-o jertfească în favoarea unui mai mare avantaj care, în acel moment, nu e de dorit din cauza lipsei de plăcere pe care o presupune obținerea lui…
Poate că răspunsul meu te derutează de vreme ce dorința ta pare bună… Dar nu e bună! Nu e bună pentru că ea vrea să obțină ceva fără să facă ceea ce e necesar pentru asta. Credința în sfințenia Sfinților și în lucrarea lor pentru mântuirea noastră este cunoașterea lui Dumnezeu așa cum ni se revelează și nu așa cum ne spune rațiunea noastră. El spune prin gura Psalmistului că „minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi” și că cei ce-L iubesc pe El, vor face și mai multe decât făcea Domnul în momentul în care le spunea asta ucenicilor… Dar pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu avem nevoie să-L iubim. Și ca să-L iubim avem nevoie să împlinim Poruncile Lui, pentru că pe acolo vine harul care pune în lucrare harul primit la Botez și prin Sfintele Taine.
Începând să lucrăm Poruncile, dintre care pocăința este prima, dar nu singura, ne descoperim neputința și învățăm să cerem ajutor de la Domnul și să ne smerim. Smerenia atrage Duhul Sfânt, Care ne dă darurile Sale și darul să-L cunoaștem, să-L recunoaștem și să-I simțim prezența și lucrarea. Așa Îl vom recunoaște, pe El, Duhul Sfânt, și în Sfinți și vom înțelege lucrarea lor. A dori să credem fără să ascultăm de Domnul și fără să primim Darul Lui Care este Duhul Sfânt în Sfânta Lui Biserică, e un lucru copilăresc, sau chiar erezie. Depinde de cel ce face asta.
Glasul tăcerii îl vei auzi ascultând mai întâi de Porunci. După putere, dar fără viclenia de a dori să slujești la doi domni…
Cât despre Seminar, îmi pare rău că vezi în el o scormonire după păcatele trecute. Da, Dumnezeu a iertat tot ce ai spovedit și nu ai e nevoie să scormonești, ci să folosești harul primit prin iertarea Lui ca să ierți și tu. Lucrurile trecute după care umblăm în Seminarul iertării sunt doar cele pe care noi nu le-am iertat din pricina neputinței de copil, a neștiinței, a deprinderii de a ne face dreptate etc. Credința multora că au iertat toate, poate fi o uitare sau pur și simplu o negare a durerii respective și o încercare tragică de a trăi mai departe ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, sau ca și când „asta ar fi viața” și nu avem ce face. Doar chiar Domnul a spus că vom avea necazuri… Da, dar tot El ne-a spus să iertăm! Iar iertarea nu este o lucrare care se poate face prin „Lasă, nu te mai gândi! Ce-a fost, a fost!”, ci o lucrare de asumare a durerii trăite, însoțită de actul iertării ca dar din Dar. Adică darul tău de a ierta acel gest, acea durere, din darul pe care ți l-a făcut Dumnezeu iertându-te pentru ale tale și dându-ți puterea ca, acum, să faci și tu asemenea… Or, acest lucru facem cu ajutorul Seminarului. Nu ne amintim ca să acuzăm sau să ne scuzăm sau să scuzăm pe cineva, ci ca să iertăm cu harul lui Dumnezeu!
Seminarul nu este o lucrare psihologică, ci o lucrare duhovnicească, o lucrare a Duhului Sfânt, o rugăciune permanentă din inima curată pe care o zidește Dumnezeu în noi prin iertarea celor care ne-au rănit.
Seminarul nu este nici o rătăcire, sau vreo lucrare „harismatică”, pentru că tot ce oferă și cere este o cunoaștere a învățăturii ortodoxe despre om și sufletul lui, chemare la rugăciune permanentă, la spovedanie și o lucrare a poruncilor, dintre care cea mai mare e cea a iubirii de vrăjmași. A ne preface că cei ce ne-au rănit nu ne-au rănit, nu ne sunt vrăjmași pentru că sunt părinții noștri și-i iubim, e tot una cu a spune că „dracul nu e chiar așa de negru”. Oricât și-ar iubi cineva tatăl, de exemplu, un abuz e abuz. Fapta rea e faptă rea, ea doare, rănește, lasă urme, și acestea nu pot fi șterse decât prin iertare și iubire agape, iubirea cu care ne iubește pe noi Domnul și pe care o dobândim de la El prin rugăciune și binecuvântare.
Desigur, acest Seminar nu este singura cale prin care cineva poate lucra porunca iertării și să se vindece sufletește prin ea. Nu ce facem ca să ne asumăm cele suferite și să le iertăm cu ajutorul harului contează, ci să o facem!
Dumnezeu să te binecuvânteze și să te lumineze ca să ajungi la limanul Bucuriei pe care ne-a adus-o prin Crucea Sa.
Cu drag și nădejde,
Maica Siluana