Mereu mă surprindeți, Maica mea dragă….
La începutul acestui Seminar aveam o întrebare ușor sceptică: „De ce oare, din zecile de teme sau subiecte existente, ați ales tocmai subiectul ăsta al iertării? Și seminar on-line și nu față către față… hmm, deci se vrea un panaceu al problemelor. Hmm... foarte îndrăzneț, mi-am zis...”
Abia acum, după Liturghia iertării am descoperit: E Genial! (iertați-ma, dar nu mă pot abține).
Duhul Sfânt v-a luminat cum numai El știe și poate!
Nu cred că se putea alege din coșul tuturor opțiunilor ceva mai potrivit cu care să începeți și să începem, toți cei care vrem să înaintăm în viața duhovnicească cu bucurie, nădejde și fără înșelare. Și toți cei care nu căram poveri „grele” ci poveri de „succese”. Of, ce înșelătoare sunt ele, Maică. Și cum ne conduc spre nicăieri. Fără iertare, nu putem să-L iubim pe Dumnezeu și deci, nu cunoaștem nimic și pe nimeni.
Nu contenesc să mă minunez, Maică, de „finalul” acestui Seminar care invită către un continuu Bun Început. Care îmi descoperă cât de aproape și prezent e Hristos în noi. Și în fiecare din cei care m-au rănit sau pe care i-am rănit. Și asta mă face să simt rănile lor parcă ar fi ale mele și toate o singură suferință. Și cum și eu pot să adaug suferință la suferința aceasta în fiecare zi. Sau nu…
Nu am simțit durere în corp în timpul rugăciunii. Multe nume îmi zburdau prin minte în momentul pomenirii – surprinzător de multe, unele la care nu m-am mai gândit demult. Într-o primă fază am simțit doar o greutate în coșul pieptului și apoi o eliberare. O ușurință a sufletului care voia să zboare, ca un fluture eliberat din borcan. Iar acum simt nevoia să mă rog așa în fiecare seară. Nu mai pot fără…
Doamne, Îți mulțumesc de întâlnirea cu Maica mea dragă și sporește-o cu dragostea Ta!
Cu mult drag,
C. Gh.
Fii binecuvântată, Copila mea!
Știi tu: toate se fac cu voia și cu puterea Domnului când începi să te lași în Mâinile Lui!
Da, și eu mă minunez mereu de această lucrare! Mai ales că este on-line, că omul nu e față către față cu celălalt ...
Cred că, în aceste vremuri de mare suferință și neputința omului de a sta în fața cuiva, fără a-și proiecta defectele sau calitățile „interzise” e atât de mare, încât această cale e darul lui Dumnezeu. Dacă s-a înmulțit păcatul pe acestă cale, a curat și Domnul ca să se înmulțească harul...
Vezi, noi am învățat să fim apreciați, judecați, cântăriți, catalogați, admirați, aruncați, promovați etc. și am lăsat cu totul deoparte capacitatea de a ne „judeca”, în sensul de a ne înfățișa în fața Domnului așa cum suntem, cerându-I pur și simplu să ne primească și să ne miluiască!
Aici a fost punctul de pornire, pentru mine: mă minunam cum nu se folosește omul, nici măcar omul credincios, de mila lui Dumnezeu! E cu adevărat uluitor! M-am gândit că oamenii nu știu cum lucrează mila lui Dumnezeu și de aceea nu o folosesc. Așa că am hotărât să devin cumva martora aceste lucrări, pornind de la felul în care am trăit-o eu.
Eu am cunoscut mila lui Dumnezeu ca miluire, trăind-o în intimitatea singurătății cu El, în fața Lui, în chiar focul existențial din care ceream să mă scoată! La început nu înțelegeam mare lucru, dar îmi amintesc acea uluire pe care o trăiam în fața unei realități pe care o numeam: „scoatere din foc, cu foc cu tot”! Aveam nevoie de puterea Lui de Dumnezeu ca să stingă focul suferințelor existențiale, să mă scape efectiv și concret de condițiile exterioare obiective care ma răneau și credeam în capacitatea Lui de Dumnezeu a Cărui iubire deja o simțisem. Eram atentă doar să fiu onestă cu mine și să nu judec pe nimeni și nimic. Astfel, cumva, atenția mea era centrată pe ce simțeam, ce gândeam și ce doream, adunate toate într-o rugăciune de arătare și oferire. Așa am ajuns să simt cum se revarsă efectiv, „palpabil”, mila Lui în simțirile mele. El lucra în mine și nu în afara mea! Acestă lucrare e miluirea despre care vorbesc...
De îndată ce atenția mea și, ca urmare, rugăciunea se îndrepta în afară, fie și către cineva sau ceva care îmbunătățea situația, lucrarea miluirii înceta... Învățând cât de cât să rămân în ea, am văzut că e atotcuprinzătoare și că nu exclude exteriorul în care nu lucrează direct, ci prin mine... Adică prin fiecare dintre noi, dacă intrăm în acestă împreună-lucrare cu Domnul, pe care acum o numesc liturghia lăuntrică.
N-a fost ușor să înțeleg și, cu atât mai mult, să spun pe nume acestor realități. Dar Domnul a lucrat și lucrează și, pe măsură ce am aflat că tot ce descoperisem pe viu în viața mea e deja numit și cunoscut omului, am putut dărui și celor de lângă mine acces pe acestă cale la mila Domnului și Îi sunt recunoscătoare pentru fiecare și împreună cu fiecare suflețel care îndrăznește să probeze...
Mărturia ta e o dovadă vie că ne miluiește încă și încă. Doar să vrem și să învățăm partea noastră de lucrare.
Cu dragoste și recunoștință pentru onestitate și hărnicie,
Maica Siluana