Aseară, a fost minunat. Am ascultat conferința aceea a părintelui Rafail, pe care nu o mai ascultasem niciodată.
Totul devine atât de minunat! Și dulce-amar în același timp.
Ca o prăjitură delicioasă, pe care o savurezi împreună cu cei dragi.
Citesc părintele Stăniloae (veșnicul, dragul de el) și găsesc lucruri descrise identic.
Ascult părintele Rafail și aud descrise intuiții de-ale mele (?!)
Așa se ajunge probabil la esențe și, de fapt, asta devine minunat, pentru că particularitățile nu mai fac decât să dea farmec, nu mai diferențiază ca adversități.
Plutesc din piruetă în piruetă, din cuvânt în cuvânt, din înțelegere în înțelegere!
Aseară, descoperirea iadului din noi – ce minune – cu o seară înainte îmi ziceam, când mi-a venit gândul, ce prostii îmi mai trec prin cap. Eu trăiesc consecințele superficialității, ale lenii, ale neprofesionalismului meu și mă apuc să numesc asta iad. Ar trebui să zic odată pentru totdeauna că nu-s în stare de nimic și s-o las baltă. Și când ajung la „a lăsa baltă” îmi vine în minte: hopa, asta-i schemă. Și-mi vine gândul: „ține mintea în iad și nu deznădăjdui” și-mi dau seama că ăsta e iadul meu, în acel moment, să-mi dau seama cât de jos sunt, cât de nepricepută, și toate alea, și totuși să nu abandonez, așa cum „îmi vine”. Și ascult aseară cuvântul părintelui, care spune că iadul e privirea mea acum cu realism. Nu e iadul adevărat, pe care, slavă Domnului că nu-l vedem, că am muri de deznădejde, nu ne-am putea ridica de mici ce suntem. E iadul acesta mărunt, al micimii mele sufletești (am parafrazat, scriind ce-am înțeles eu de fapt), pe care trebuie să-l suport și să-l accept. E acceptarea aceasta a faptului că întotdeauna „aș putea” mai mult, în sensul de a fi mai mult la dispoziția voii Lui. Observarea faptului că deși afirm și vreau asta, tot voia mea o fac. Că totul se transformă în „voia mea”, chiar și faptele așa-zis bune. Că nu pot să nu mă văd pe mine atunci când le fac; e ca și cum le-aș face ca pe o favoare Domnului, uitând că sunt ale Sale dintru ale Sale. Nădejdea că mila Lui mă va face să mă plec înainte de moarte măcar.
Cr., cu toată dragostea