„Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. La loc de pășune, acolo m-a sălășluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povățuitu-m-a pe căile dreptății, pentru numele Lui.”
Maica mea, m-a smerit Dumnezeu. M-a smerit Dumnezeu ca Dar, peste aroganța mea, peste iscodirea și ispitirea mea. M-a smerit ca împărtășire de Har, Bucurie și Iubire, în pofida a ceea ce sunt eu. Doamne, Te-am primit și aș vrea atât de mult să împărtășesc tuturor ce mi-ai dat în marea Ta milostivire și dragoste!
Maica mea, azi am cercetat toată ziua cele ce le-am scris despre mântuire și desăvârșire, am simțit că e ceva ce mă depășește în ceea ce scriu dar nu știam să spun ce. Am cercetat la cei din jur, i-am întrebat despre ce așteaptă ei de la Domnul, ce caută și cumva ce fac ei pentru a primi ceva de la El. Cumva, voiam să argumentez parcă faptul că primim ceea ce cerem, nu mai știu ce căutam, ce răspuns și ce întrebare aveam în mine.
Maica mea dragă, nu am primit răspuns, ci dar de la Domnul, prin împărtășire. Domnul nu răspunde în concepte, ci copleșește cu trăire și nu pentru demersurile noastre mai mult sau mai puțin conștiente de a-L cunoaște. Maica mea, vindecarea nu o primim pentru cât suntem de onești, ci ca dar și revărsare de iubire. Noi nu merităm niciodată ceea ce ne dă El. Știți, am simțit această smerire a Lui, care nu e smerenia așa cum o credeam eu, nu are nici urmă de rușine în ea pentru neputința mea omenească, e pur și simplu depășirea a tot ceea ce aveam eu „vas pregătit” pentru El; și e iubire și e dorință de împărtășire cu toată lumea, cum am primit eu acest dar, fără nici cel mai mic merit, dimpotrivă, în această aroganță a întrebărilor mele fiind. Și mântuirea e desăvârșire, pentru tot omul iar starea de plenitudine pe care o trăiește el personal nu mai lasă loc de întrebări și comparație. Și ne mântuim cu acel „Doamne, miluiește!” pe care-l spunem Domnului în mocirla noastră, iar dacă nu suntem mai hotărâți și mai onești și gata să vindem averile e pentru că atunci chiar nu putem. Dar cu adevărat, ceea ce la noi nu este cu putință El poate și dă har peste har.
Doamne, dacă v-aș putea dărui măcar o fărâmă din ceea ce am simțit eu acum! Dar nu e de la mine, doar Domnul vă poate da și știu sigur că mai multe ați trăit și de aceea faceți toate să-i chemați pe oameni la El și să le faceți poftă de Bucurie.
Mulțumesc, Doamne, mulțumesc Amma mea!
Domnul să vă binecuvânteze
Cu dragoste nemărginită,
Cr.
Da, Copila mea iubită,
noi nu merităm niciodată ceea ce ne dă Dumnezeu, pentru că, de fapt, nu ne putem bucura de nici un dar câtă vreme trăim pe coordonatele lui „a merita”!
Sunt tare bucuroasă pentru bucuria ta!
Ai grijă de ea, ai grijă de tine! Nu te teme și nu te întrista când pierzi darul, crede că iarăși va veni când și cum va voi Dăruitorul!
Acum știi!
Slavă milostivirii Tale, Doamne!
Ai gustat!
Dar să știi, Copil drag, că avem mare nevoie de onestitate. Mai ales după ce am trăit o astfel de Întâlnire. Nu ca să primim darul, care se dă fără condiții și fără merite, ci ca să nu uităm că l-am primit!
Bucuria aceea este un act de primire conștientă a noastră în Domnul, este împărtășirea Sa de Sine cu noi. Actele Sale sunt în afara timpului. Când participăm la ele, când vine la noi, ne împărtășim de El și suntem și noi acolo. Când nu mai simțim asta suntem în timp și trăim „urma gândului”, dar în adânc suntem acolo. A fi onest înseamnă să nu uităm asta! Să nu ne mai permitem să confundăm existența cu ființa. Să nu primim acel „oare ...?” vrăjmaș care a biruit-o pe Eva în rai. Trăind în timp cu amintirea vie a acestei Întâlniri de Dincolo, vom putea să ne ținem mintea în iadul existențial și să nu deznădăjduim. Fără onestitate, ne putem permite să ne „odihnim” în câte o cădere care, de fapt, este delăsare. Să nu fie!
Te îmbrățișez cu drag și cu recunoștință pentru dragoste,
Maica Siluana