Aş putea spune că nu de rezultate mă tem, ci de starea care le însoţeşte

Versiune tiparTrimite unui prieten

Sărut mâna cu drag!
Cred că înțeleg cum e cu onestitatea: „ci ca să nu uităm că l-am primit!”
După ce am primit acest dar nu mai pot fi „la fel”... E acolo ca o prezență care mă împinge să-mi demasc și cele mai mici „mărunțișuri”. Nu e ca atunci când mă vedeam și mă simțeam vinovată și încercam să neg și să justific. E ca și cum nu mă mai pot minți. Nu e cineva care arată cu degetul unde greșesc. E acel „hai, mă, chiar așa?”. E ca o oglindă în fața căreia nu pot închide ochii. Nu mă acuză, doar că nu ascunde lucruri care „nu-mi plac” la mine.
E un sentiment ciudat. Pe de o parte, mă împinge la acțiune, dar în același timp mă face să-L chem pe Domnul, am nevoie de El fizic să mă sprijin, nu știu cum. Am nevoie de El să mă văd.
Am descoperit că mă mințeam și mă simt inconfortabil cu asta, pentru că simt că știam că mă mint încă dinainte de acum, dar mă mințeam că nu știu că mă mint.
Iar îndoiala e atunci când sunt tentată să acționez conform vechilor scheme, deși când „rezist” rezultatul acțiunilor mele nu e cel înfiorător, de care mă temeam, care mă amenința. De fapt, aș putea spune că nu de rezultate mă tem, ci de starea care le însoțește. Într-adevăr, noi nu știm ce urmează. Viața e atât de creativă!
În ultima vreme am ascultat vechi conferințe de-ale Dumneavoastră. Și aud că „poruncile sunt energii”. Chiar așa. Nu știam să le zic, dar acum, după ce le-am gustat am recunoscut că așa e. E uimitor cum de fiecare dată când le ascult aud mai multe înțelesuri. Adică știu că nu e uimitor, că așa trebuie să fie. Dar eu trăiesc ca pe o uimire.
Da... palpitantă mai e viața asta!
Să aveți o zi frumoasă!
Cr.

pentru cum ai primit ce ți-am scris dar, mai ales, pentru că ne împărtășești din ecourile acestor cuvinte în conștiința și inima ta.
Acum aș vrea să dăm puțină atenție fricii care ne împiedică să „rezistăm” vechilor scheme. Aici ai sesizat cu multă finețe materia fricii ca energie. Când învățăm să lucrăm cu harul și să credem în Dumnezeu ca Persoană prezentă și gata să se implice în viața noastră dacă Îl primim, credința, ca putere cunoscătoare a sufletului anihilează, având cumva aceeași baza „energetică” imaginația. Nu ne mai temem de ce ne imaginăm noi că s-ar putea întâmpla, pentru că acum credem că Dumnezeu e cu noi și că ce ni se întâmplă e altfel când suntem cu El. Și deja avem dovezi că Prezența și ajutorul Lui nu înseamnă neapărat, deși poate însemna și asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase. Sau că nu vom mai avea necazuri... Atunci ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenție la durere și la punerea ei în fața lui Dumnezeu. Durerea acceptată și trăită atent în fața lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credință, e altceva decât ceea ce numim noi durere. În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depășește gradul de toleranță pe care-l avem, nu mai suntem atenți la durere și la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufletești alimentate de imaginar și de credințele iraționale izvorâte din vechile scheme. Și reluăm ciclul suferinței de care doream să ne eliberăm.
Remediul, așadar, este atenția în prezența harului, trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenți în ceea ce simțim și oferim asta lui Dumnezeu. Unim cumva mintea, prin lucrarea atenției, cu inima care simte în „carnea” ei și dorește în afectivitatea sa. Avem nevoie acum să nu cenzurăm nimic, să nu lăsăm rațiunea să acuze sau să scuze, pentru că e bolnavă datorită îndelungatei sale ruperi de lucrarea harului. Acum, ea, e invitată să fie martorul tăcut al intervenției lui Dumnezeu, cu harul său, în viața mea. Încet, încet va învăța și ea să intre în armonie cu voia lui Dumnezeu și va învăța să slujească lucrarea duhului numită discernământ.
Primul semn al vindecării sale va fi dispariția nevoii de a înțelege de ce și renunțarea la producerea de răspunsuri explicative satisfăcătoare pentru ego. Ruptă de inimă și de duh, rațiunea ne obligă să ne explicăm tot ce ni se întâmplă sau se întâmplă pe lume. Altfel nu are liniște. Acum va descoperi că pacea inimii ca dar al Duhului Sfânt este ce căuta de fapt și se va converti.
Mai multe, cu voia Domnului, atunci când cineva va trăi și ne va mărturisi despre asta.
Și încă ceva: uimirea e starea firească a minții în fața realității. Tot ce este este uimitor și când devenim firești, sănătoși duhovnicește, cunoaștem prin uimire. Redevenim, după poruncă, precum copiii... În orice caz, viața veacului ce va să vină nu va putea fi trăită fără uimire! Și e de mare folos să învățăm asta, pe cât se poate, încă de acum.

Cu drag și recunoștință,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar