Am avut atunci un gând de jenă că Îl chem pe Dumnezeu în chestii mărunte...

Versiune tiparTrimite unui prieten

E foarte fină granița dintre gândirea magică și „realitatea” duhovnicească, atât de imperceptibilă încât la un moment dat pot fi confundate, dar între ele este o prăpastie și nu au nici o legătură una cu alta. În ultima vreme am început să observ asta, întrebându-mă dacă ceea ce trăiesc eu sunt urmările unui fel de gândire sau e credință adevărată. Mai ales că am fost pusă în situația de a-i răspunde unei prietene care mi-a zis că pentru mine e foarte ușor să trăiesc așa, că mă las în voia Domnului (dar într-adevăr, o fi voia Lui?!) și mi-am luat de-o grijă, dar că ea nu poate. M-a distrat ideea, cum pusese ea problema chiar părea magie. Și într-adevăr, chiar așa mi-ar plăcea să trăiesc, însă nu sunt încă la nivelul acela. Încă mai sunt eu cea care trebuie să conducă totul, chiar și pe Dumnezeu.
Și mă gândeam că într-un fel, așa suntem învățați, încă din copilărie, să gândim: dacă suntem „cuminți”, Dumnezeu ne îndeplinește dorințele – ideea aceea de tonomat de care vorbiți Dumneavoastră.
Urmărind conferința de miercuri, mi-am adus aminte de o idee mai veche a mea. Că de fapt, nu numai familia, dar și cei care vorbesc de Dumnezeu din punctul de vedere al „teologului” Îl fac cumva pe Acesta inaccesibil; sunt o mulțime de lucruri pe care trebuie să le împlinim ca să avem o relație autentică cu El, astfel că gândul meu dintotdeauna era că nu aș putea niciodată să-L percep în mod direct (nu mă refer la o „cuprindere” a Lui, imposibilă, clar, din cauza limitelor mele umane), că trebuie să fiu „desăvârșită” pentru a fi „aptă” de a vedea pe Dumnezeu, o înțelegere greșită, magică, „dacă... atunci”, și nu ideea „pentru... atunci”. Pentru a-L vedea pe Dumnezeu, curăță inima, cheamă-L să-ți curețe inima, în sensul în care pentru a vedea bine, atunci când porți ochelari, trebuie să-i ștergi. Dar Îl putem vedea.
Această foarte mică diferență de sens între „dacă” și „pentru” cred că ne dă și nouă, celor „neinițiați”, celor departe de sfințenie, speranța că și noi Îl putem vedea pe Domnul. Mie mi-a dat convingerea asta confirmarea pe care am primit-o (dincolo de Dumneavoastră și părintele Rafail) și de la preasfințitul Siluan, când spunea că Dumnezeu ne este accesibil exact în starea în care suntem, dacă ne lăsăm aflați. Și a dat exemplul femeii samarinence, care, conform uzanțelor, ar fi trebuit să se ascundă ea însăși de la fața Lui, dar să se mai și întindă la discuții. Și ei, acelei samarinence fără căpătâi, Domnul îi dezvăluie niște taine demne de Apostoli. Lucrul acesta, această deschidere a Domului față de vameși, samarineni și ceilalți mă face și pe mine să îndrăznesc a accepta faptul că asta e o promisiune pentru toți oamenii, chiar și pentru mine, chiar și în condiția în care sunt.
***
Vă povestesc astea acum pentru că atunci, în acea zi, aveam în minte întrebarea dacă nu cumva e chestie de manipulare, magie (deși nu știu cum l-aș putea manipula eu pe Dumnezeu, care știe toate, inclusiv toate straturile de gânduri, unul sub altul, sub altul, sub altul care există în mine), dacă nu cumva chiar această idee de jertfă nu e decât o formă de forțare a notei, de schimb, troc. Deși atunci, în cele din urmă, a fost cumva o detașare autentică de ceea ce ar fi urmat, chiar dacă nu ar fi urmat nimic, chiar îmi pusesem problema că totul s-ar putea să se desfășoare cum nu mi-ar fi plăcut și simțeam că mi-am asumat pe deplin asta: viața nu e ceva ce trebuie să fie doar „cum ne place” și în definitiv, nici nu are importanță prea mare ce se întâmplă, ci cum mă voi raporta eu, din perspectiva a ceea ce mi-am asumat, la ceea ce se va întâmpla.
Vedeți, Dumneavoastră îmi spuneți că îmi cer iertare pentru vinovății cam ireale, dar eu nu pot să nu observ cât de ușor pot fi pervertite gândurile mele, cât de ușor se transformă în reacții codependente cum ziceți și pentru acelea îmi cer iertare, pentru că și acelea sunt reale (chiar dacă, poate, nu au o formă perceptibilă, care să vă deranjeze fizic).
***
Și am mai avut atunci un gând, de jenă, nu știu cum, că Îl chem pe Dumnezeu în chestii mărunte (cumva ideea aceea că ce, El nu are lucruri mai bune de făcut?!) – îmi e greu de fapt să-L chem pe Domnul, pentru că mai întâi e „judecătorul de serviciu”, care „știe el” care sunt problemele demne să ajungă la „Șeful”. L-am sesizat că e același cumva cu cel care-i dictează „moldoveanului” din mine „măsura așa-zisei smerenii”. Când zic că nu îndrăznesc să cer mai mult, că nu e de unde, ori că mai sunt și alții care așteaptă... Și vine întrebarea: sigur atâta vrei? Că atâta primești! Da să nu te superi după aceea! „Omul mare” din mine zice că da, că e altruist și se gândește la alții, că asta ar fi smerenie. Dar de fapt ar vrea mult mai mult. Minte alambicată. Ce simplu ar fi cum zicea fata aceea : ). Le-am recunoscut ca scheme.
Încep să învăț și ce înseamnă răbdare parcă. Răbdare cu mine adică. E pe lângă nădejde și pe lângă acceptarea faptului că e de lucru.
A, și unde adică „aici” intră Domnul?

Cr., cu drag

Dumnezeu S-a făcut Om, ca să ne slujească în cele mici și mărunte ale noastre, ca să descoperim că lava nu vine din măreție, ci de la Dumnezeu și că Dumnezeu e Cel ce coboară, Cel ce Se leapădă de Sine ca să vină la noi!
Asta învățăm cu harul Lui! Și vom învăța astfel că minunea de a fi nu dispare când fac mâncare, când plivesc un strat de flori sau de legume, când spăl lenjeria intimă a copiilor sau a soțului meu, când cineva drag mă cicălește sau așteaptă altceva de la mine, când sunt bolnavă, când sunt plictisită... Dimpotrivă! Atunci se face vădită. Dar numai dacă facem din toate acestea liturghie, epicleză permanentă, chemare a Duhului Sfânt dăruit nouă ca să ne sfințim pe noi înșine și toată viața noastră!
Cu drag mult și încredere,
Maica Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar