Da, măicuţă, am realizat că "răul" e în mintea mea. De acolo pleacă totul. Mintea mea e ca o închisoare, mă încorsetează. Iar sufletul, acolo unde sălăşluieşte sămânţa divină, care abia aşteaptă să crească, să rodească, e sufocat. L-am simţit de multe ori, ştiu că e acolo, mi-a arătat ce fericire pot trăi când el e liber să se exprime. E atâta frumuseţe acolo... Acum înţeleg, măicuţă, sensul vorbelor tale: "mintea să coboare în inimă".
Nici nu-mi mai amintesc când şi cum sufletul a pălit în faţa minţii. Sau aşa a fost mereu şi doar din când în când - atunci când primea ceva frumos, iubire, recunoştinţă, preţuire, speranţă - găsea puterea să se exprime liber. Dumnezeu a fost mereu prezent în viaţa mea. De mică mergeam la biserică, la Spovedanie, Împărtăşanie, bunica mea mi-a transmis credinţa, care apoi, în familia mea nu a mai fost aşa puternică. Dar eu am continuat să fiu credincioasă. Să-L simt, să-L rog la nevoie. Dar raportul nu era cel bun: eu ceream ce credeam eu că am nevoie, El voia doar să-L simt, să-L iubesc, să mă las moale în mâna Lui...
Nu ştiu ce să fac în perioada asta, simt nevoia să plec undeva departe, eu cu El, cu Biblia şi cu ceva de scris. Să văd locuri frumoase, să cunosc oameni frumoşi, să mă încarc de viaţa pe care greu o mai regăsesc în mine... Să-L rog fierbinte să mă ierte, să-mi arate cum să trăiesc de acum încolo. Să-mi lumineze gândul, vorba, fapta, să nu mai greşesc faţă de copilul meu, faţă de cei apropiaţi, mai mult decât am făcut-o până acum... Doamne, sunt păcătoasă, nevrednică, unde-mi pot găsi locul?
Şi azi dimineaţă, venindu-mi toate astea în gând, mi-am amintit din nou povaţa ta, pentru care din nou îţi mulţumesc fierbinte, şi am aşternut pe hârtie următoarele:
"Doamne, fii binecuvântat în tot ceea ce trăiesc acum, în suferinţa pe care o simt şi pe care, fără să vreau, o transmit celor din jur. Doamne, ştiu că dai fiecăruia după putinţă, dar eu simt că sunt la capătul puterilor. Intră, Doamne, acolo, în mintea mea, fă ce crezi Tu că e mai bine pentru liniştea, bucuria, fericirea mea. Nu vreau să fiu o povară pentru cei din jurul meu, vreau să împart cu ei fericire, bucurie, entuziasm. Nu mai vreau să vadă copilul meu lacrimi de tristeţe, de suferinţă, pe care nu le înţelege, ci să vadă lacrimi de bucurie. Vreau ca sufletul meu să vibreze, să iubească, să se exprime liber, să se bucure de toate minunile pe care ni le-ai dăruit, de toată Voia Ta." Amin!
Cu adâncă plecăciune şi profundă recunoştinţă,
M.
Draga mea dragă, M.
Aceasta este poarta cea strâmtă!
Vezi tu, copil iubit, cum la durere vrem să plecăm undeva departe, undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât "câmpii" pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea...
Această pornire rebelă în faţa greutăţii vieţii, e neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului şi acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuieşte şi voi trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde m-aş duce, şi orice aş face, voi găsi tot răul de care am fugit!
De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!
Cum intrăm acolo?
Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce!
De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne dorim noi, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi... Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine...
Acceptarea şi binecuvântarea sunt grele, dar nu sunt singura cale care duce la Bucurie.
De ce?
Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: "Căutaţi mai întâi Împărăţia"! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiţi! Şi cum Împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El "răutatea zilei"! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa "adăugării acelor toate" dorite de noi!
Curaj, om drag! Toate astea sunt şi pentru tine! Ce cauţi tu, numai pe aici vei găsi!
Fă cele pe care ţi le cere ziua în care eşti cu binecuvântare şi totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările!
Nici nu ştii cât îţi mulţumesc pentru hărnicie, pentru că îţi aminteşti de cuvântul meu şi-l faci!
Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te mângâie pe Cale!
Cu drag mult,
M. Siluana