Omul nu se schimbă decât dacă simte şi acceptă că ceva nu e în regulă cu viaţa lui

Versiune tiparTrimite unui prieten

Dragă maică,
Eu cred că omul nu se schimbă decât dacă simte şi acceptă că ceva nu e în regulă cu viaţa lui şi, de multe ori, a încerca să-l conştientizezi că ceva e greşit cu el, înseamnă de fapt a-l înfunda şi mai mult în încăpăţânarea de a se autojustifica şi de a continua autodistrugerea. Mă recunosc pe mine, de fapt. Deşi aveam impresia că îmi impropriasem o atitudine sinceră la adresa vieţii încă de când eram copil, prin care am fost întotdeauna gata să accept critica şi schimbarea, în realitate sinceritatea mea era cuprinsă între limitele minuscule ale percepţiei mele de sine, iar dorinţa mea de schimbare era tot în interiorul paradigmei păcatului şi a morţii. Pe zi ce trece îmi apare tot mai clar că mântuirea nu este posibilă fără colaborarea harului lui Dumnezeu cu noi înşine, cu efortul nostru. Nici una fără alta. Şi totuşi, acest efort, care pare la început muncă îngrozitoare şi caznă chinuitoare, devine tot mai uşor, pentru că jugul îl poartă Hristos, dacă îi las cât mai mult Voia Lui să se manifeste în mine. Aici e cel mai greu.

Despătimirea, (ca eliberare de dependenţele noastre pe care le credem atât de indispensabile, dar care în realitate sunt atât de inutile), urmată şi însoţită de o apropiere cât mai mare de Hristos, ne aduce libertatea cea sfântă, în care putem alege atât de frumos, atât de curat. Ce ciudat, de când mă ştiu mi-am dorit să fiu în stare să aleg în viaţa cât mai curat, cât mai frumos, cât mai echilibrat. M-am născut în Biserica Ortodoxă - ce şansă minunată! - şi tot ceea ce căutam în afara ei, era de fapt înăuntru. Uneori mă revolt pentru că trăitorii ei, care s-au aflat în jurul meu, nu au ştiut să-mi deschidă ochii, alteori îmi e atât de clar că eu îmi înfundasem urechile şi-mi acoperisem ochii.

Mulţumesc, Doamne, pentru purtarea Ta de grijă!

C.

Când ne revoltăm pe cei care n-au ştiut sau n-au putut să ne deschidă ochii la timp, Copil iubit, păcătuim! Ei, de fapt, erau şi ei orbi sau legaţi la ochi! Ei sunt, ca şi noi, vinovaţi că nu au tresărit sau nu au avut curajul să tresară la nenumăratele chemări ale Domnului, dar nu sunt vinovaţi că nu ne-au dat ce nu aveau! Acum, noi, cei ce dobândim în al unsprezecelea ceas urechi de auzit, datori suntem să devenim martori ai Luminii! Adică să transformăm durerile de pe calea întunericului cel din afară, în durere martirică, în Numele Lui, prin care, ne vom vindeca şi vom deveni, ca Bartimeu, mărturisitori lipsiţi de frică şi, prin aceasta, şi lumină şi sprijin şi bieţilor noştri părinţi care, aşa cum au putut, ne-au hrănit şi ne-au ajutat pe vremea când cerşeam Lumină pe la toate răspântiile acestei lumi!
Apoi, de unde ştim noi că orbirea n-a fost, de fapt, un dar prin care noi să mijlocim manifestarea Slavei lui Dumnezeu în casa noastră? Să-i mulţumim, aşa cum minunat faci, şi să îndrăznim să facem tot ceea ce ne cere şi ne învaţă El acum! Lunga noastră rătăcire şi durere se va transforma şi va căpăta sens adunându-se în fiinţa noastră actuală pe care o oferim Domnului ca prescură pentru Tainica Lui Liturghie!

Curaj în continuare, copil iubit şi bucură-te!

Cu drag şi respect,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar