Am atâta nevoia acum să ştiu cine sunt eu cu adevărat, ce aşteaptă Dumnezeu de la mine?

Versiune tiparTrimite unui prieten

Măicuţă,
După ce am conştientizat, am acceptat şi binecuvântat "jugul" pe care-l duceam şi am renunţat să mai acuz, să critic sau să-i judec pe cei din jurul meu pentru ceea ce mi se întâmpla mie, după ce mi-am dat seama că nu mai am supărări, neiertări, îi privesc pe toţi cu bunăvoinţă şi am învăţat să nu mă mai las pradă abuzului emoţional, o nouă sete m-a cuprins....

Să merg mai departe...

Calea e lungă şi frumoasă. Dumnezeu s-a îndurat de mine, atunci când am înţeles, acceptat şi binecuvântat să mă lase pe ea.

Eu ştiu acum că Dumnezeu e cu mine, îmi vorbeşte şi mai are multe să mă înveţe. Dar de multe ori eu nu-L las.

Pentru că mă trezesc prizoniera minţii, care nu tace şi nu-mi dă astfel posibilitatea să-mi ascult Sinele, acolo unde este o fărâmă de Dumnezeu care încearcă să-mi şoptească cine sunt eu cu adevărat, după ce dau la o parte masca pe care am purtat-o atâţia ani.

Şi aş vrea să mă abandonez, să am răbdare, dar ceva din interiorul meu mă arde să merg eu în întâmpinare cumva, nu să stau să aştept.

Simt tot mai mult că am nevoie de întâlnirea cu nişte oameni care să-mi transmită mesaje divine care altfel nu au cum să ajungă la mine. Şi aş vrea să ştiu unde să-i găsesc, să-mi astâmpăr setea de autocunoaştere.... Am atâta nevoia acum să ştiu cine sunt eu cu adevărat, ce aşteaptă Dumnezeu de la mine ?

Această sete mă împinge să caut... Şi este o sete aşa de puternică, că toate celelalte probleme care până mai ieri mă consumau, mă enervau, devin minuscule, neînsemnate. Totul e mult mai uşor în jur, pot trece peste toate cu mai multă uşurinţă, dar de setea asta nu pot, nu ştiu cum să scap...

Şi, dacă-mi permiţi, îți voi povesti ce am păţit la sfârşitul acesta de săptămână. Am găsit un work-shop organizat la Bran, de un francez care locuieşte in India-Pune, de 10 ani şi care organizează acum în toată lumea seminarii care urmăresc conştientizarea a ceea ce suntem, pe parcursul a trei zile în care urmezi un regim strict. Am înţeles că este regimul practicat în mănăstirile Zen. Deci se mănâncă de post, nu se bea cafea, nu se vorbeşte deloc, nu se citesc ziare, nu se urmăreşte TV, nu te uiţi în oglindă. Se urmărea să obţii tăcerea minţii pentru a găsi în tine răspunsul la întrebare. Tot ceea ce ai de făcut este să priveşti în tine, să simţi şi să-ţi exprimi apoi ceea ce ai simţit şi să răspunzi, în cadrul unor sesiuni speciale de vorbire întrebării :"Cine este înăuntru - Who is in?". Să răspunzi unui om din faţa ta, unul dintre participanţi, pe parcursul a cinci minute, după care îi mulţumeşti că te-a ascultat, şi-l asculţi pe el încercând să se desluşească.

Eu am rezistat în acest program o zi. Am profitat să spun mereu rugăciuni scurte, rugându-L mereu pe Dumnezeu să mă protejeze şi să mă ghideze în ceea ce fac.

Dar au apărut discuţii în grup, nu s-a mai respectat disciplina impusă de Rakendra (acesta este numele lui), unii au devenit nemulţumiţi de metoda prea strictă etc. Eu am decis să plec, pentru că brusc nu am mai avut încredere că metoda poate să-mi reveleze mie adevărul despre mine în condiţiile în care acolo deja erau discuţii şi tensiuni, am avut îndoieli şi am realizat că fără încredere nimic nu se poate întâmpla. Deşi m-am dus hotărâtă să stau fie ce-o fi, am ales fuga. Eu mă aşteptam să stăm de vorbă, să fie ceva blând şi cald şi când am dat de răceala şi severitatea lectorului care ne lăsa pe noi prizonierii propriei minţi şi a propriilor trăiri, am ales să plec.....

Dar ce am învăţat eu? Mi-am dat seama ce slabă sunt, m-am simţit foarte vulnerabilă, am privit în mine şi am văzut acolo sufletul meu frumos care vrea să iasă la lumină. Nu am găsit nimic rău, ci doar îndoieli, slăbiciune, vulnerabilitate, lipsă de curaj. Şi că nu reuşesc să exprim în exterior ceea ce simt, sunt influenţată de părerile celor din jur care mă pot rapid deturna de la ceea ce aş vrea să fac. Pentru că una din fetele din grup a intrat în polemică cu lectorul şi i-a spus că nu face decât să profite de slăbiciunea şi respectul de sine scăzut al celor de acolo, pe care cineva, cândva i-a rănit, fie în copilărie, fie în căsnicie, şi că ar fi nevoie de mai multă înţelegere, compasiune pentru aceste suflete, nu de o disciplină de cazarmă. Eu am admirat-o pentru cât de clar şi ferm îşi spunea părerea, eu nu aş fi avut curaj...

Şi am aflat ce bine e să priveşti în tine, că vreau să fac asta dar am ajuns într-un punct în care nu mă descurc singură, am nevoie de ajutor şi nu ştiu unde să-l caut.

Şi setea asta mă mistuie, dar într-un mod plăcut .....

M-am gândit să-ţi împărtăşesc această experienţă şi setea care mă mistuie, în speranţa că-mi poţi da un sfat.

Şi nu mă feresc să recunosc că sunt momente în care parcă nimic nu mă mai interesează (fac faţă cu greu responsabilităţilor casnice, dar Slavă Domnului încă mă descurc) decât răspunsul la această întrebare... Şi simt că pierd multă energie în felul ăsta....

1. De ce apare măicuţă setea asta, e normală ? Să o urmez sau nu ? Şi azi mă întreb : oare am făcut bine că am plecat sau am găsit doar un pretext pentru a fugi, am căzut pradă jocului minţii care se temea să nu piardă cumva în această luptă cu sufletul care se zbate să iasă la lumină? Nu ştiu....

2. Şi, de ce, măicuţă, sunt oameni care caută, scormonesc, îşi pun întrebări şi aşteaptă răspunsuri ( astea nu-s oare tot jocuri ale minţii?) în timp ce alţii trăiesc simplu, le iau pe toate după cum vin şi nu-şi pun atâtea întrebări ? De ce unii ne complicăm viaţa şi alţii trăiesc aşa simplu ? Şi totuşi eu nu mă pot abţine să nu trăiesc aşa, punând întrebarea şi aşteptând răspunsul ...

"Doamne, fii Binecuvântat în ceea ce am trăit în aceste zile, în slăbiciunea, vulnerabilitatea, nehotărârea, lipsa de curaj, îndoielile pe care le-am descoperit în mine, în frumuseţea şi libertatea pe care le-am descoperit ca fiind acolo, în mine. Numai Tu, Doamne, mă poţi ajuta să duc războiul minţii împotriva sufletului care vrea să înveţe să se exprime, să-mi desluşeşti răspunsul la întrebarea "Cine sunt eu?" şi "Ce aştepţi de la mine, Doamne?" Să mă ajuţi să văd ce am de făcut, cum să fac totul în linişte şi pace, în credinţa deplină că Tu mă vei ajuta şi de data asta. Sunt slabă, Doamne, neputincioasă şi numai Tu mă poţi întări. Arată-mi cum să merg mai departe pe Calea ce mi-ai deschis-o... vreau să trăiesc simplu în adevărul pe care mă rog să mi-l arăţi" Amin.

Cu adâncă şi smerită plecăciune,

Mihaela

Ce trăieşti tu acum se numeşte creştere duhovnicească. Ştii, Calea îndumnezeirii e pentru toţi oamenii. Toţi sunt chemaţi, fără nici o excepţie. Numai că, aflăm în cuvântul Domnului, "puţini sunt aleşi"! Cum aşa, se întreabă mintea răzvrătită a omului? De ce nu mă alege şi pe mine? De ce a mai pus setea asta în mine, dacă mă refuză? De ce mi-a dat să gust din dulceaţa harului dacă acum mor de sete în deşertul dorului neîmplinit?

Iată cum, aşa cum şi tu spui atât de profund, mintea noastră ne ţine prizonierii unui mod de a fi centrat pe nerăbdare! Acum vreau! Aşa vreau! Nu ascult şoapta lui Dumnezeu pentru că în mine cineva urlă: Acum! Şi cu cât am pornit cu mai multă hotărâre pe Cale, cu atât urletul e mai puternic. Acesta este glasul ispititorului copila mea! Dacă vei fi puţin atentă la istoria credinţei nostre, îl vei auzi cum se insinuează de două mii de ani încoace încercând să răstoarne orice început bun! De fapt, e acelaşi glas de la începutul istoriei omeneşti! E glasul care insinuează că Dumnezeu nu e chiar aşa de bun, că poruncilor Lui le lipseşte ceva, că iată ce profunzi suntem noi şi ce lucruri mărunte şi nesemnificative ne cere El! Auzi, noi însetăm de Absolut şi El ne cere să ne iubim aproapele care e pur şi simplu un ratat şi un rău! Sau: asta trebuie să fie o deformare a Adevărului, făcută de suflete rău voitore! Da, da, asta e Biserica şi oamenii ei care vor să ţină poporul în întuneric! Trebuie să ne salvăm! Să facem ceva! Să reformăm Biserica, sau să ne centrăm pe noi înşine şi pe setea noastră de Dumnezeu!

Sau, când suntem mai cuminţei, să mergem la acele "seminarii care urmăresc conştientizarea a ceea ce suntem, pe parcursul a trei zile"! Că doar n-o să stau să putrezesc de vie într-o viaţă casnică în care trebuie să-mi binecuvântez soţul imatur emoţional şi să spăl vase când pot, în trei zile, să ajung să gust tăcerea minţii şi să aflu cine sunt şi cum sunt!

Iartă-mă, Mihaela, fac asta în numele iubirii şi preţuirii pe care le am pentru tine şi pentru că ştiu că eşti destul de matură duhovniceşte ca să înţelegi ce spun. De altfel, "fuga" ta de la work-shopul de autocunoaştere e dovada vie a acestei creşteri. Aşa că, Om iubit de Domnul şi de mine, alege să fii aleasă de Domnul şi Stăpânul vieţii nostre, alegând calea smereniei, a ascultării, a iertării şi răbdării, a traversării deşertului lăuntric cu ochii aţintiţi la Domnul atât de prezent în poruncile Lui, uitând de noi şi de fascinaţia de sine!

Acum, pentru că ai trăit destule minuni de când ai ales să binecuvântezi şi să fii "cuminte", ispitele vor fi mai mari şi, mai ales, de-a dreapta! Vei fi tot mai provocată să alegi metode mai "rapide" şi mai "spirituale" de luminare!

Dar tu să ştii şi să nu uiţi, că Rugăciunea în Biserică, e singura cale sigură spre scopul vieţii nostre: îndumnezeirea! Să acceptăm cu smerenie şi cuminţenie, că suntem mici şi netrebnici, dar să nu uităm că suntem iubiţi şi slujiţi de Însuşi Dumnezeu făcut Om ca noi să ne facem dumnezei ca El şi în El! Să învăţăm să avem răbdare pe Cale aşteptând venirea Domnului în acest vas de lut care suntem, cum şi când voieşte El! Noi să facem partea noastră! Tu ştii deja că nu mică este bucuria de a fi cu El în tot locul şi în toată clipa!

Nu în tine se află răspunsul la întrebarea "cine eşti", ci în El! Pe El să-L asculţi! Să faci, cum te învaţă Măicuţa Lui, Tot ce-ţi va cere şi nu vei fi dezamăgită!

Cu dragoste şi recunoştinţă pentru încredere şi ascultare

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar