Doamne. Înaintea Ta cad şi mă rog. Simt asupra mea ispite puternice şi înţeleg acum că nu sunt vrednic de iertarea Ta, nu am cum să o primesc pentru că mândria îmi ucide firava pocăinţă. Darul tău este desăvârşit, dar inima mea e atât de acoperită de necurăţie. Cum să mă smeresc mai mult fără să fiu călcat în picioare de ceilalţi? Pentru că sufletul meu poate câştiga mult dintr-o umilinţă totală şi nesfârşită în faţa celorlalţi, dar folosi-se-vor, oare, cei dragi din jurul meu de această batjocorire a mea? E o întrebare prostească şi naivă, dar aşa sunt şi mă simt eu astăzi, prost şi naiv. Aici este marea mea luptă şi sper să nu mă mint. Încă nu am învăţat să fiu blând şi iertător fără să par înaintea celuilalt slab şi neputincios şi demn de dispreţ. Când stau puternic înaintea aproapelui meu, el mă percepe mândru. Iar când stau plecat în frăţeasca iubire şi iertare, el mă percepe drept slab şi demn de dispreţ. Oare nu am destulă răbdare pentru a aştepta să văd roadele? Simt atât de clar că este o cale prin care pot da îmbrăţişare frăţească fără să par patetic, prin care pot sta demn fără să fiu mândru, prin care pot fi smerit fără să par prost sau linguşitor sau lipsit de personalitate. Orice exagerare creează în celălalt, care adesea este la fel de bolnav ca mine, o exagerare asemănătoare sau una în sens opus. Căutăm oameni echilibraţi mereu, să ne odihnim în prezenţa lor. Când sunt singur, adesea mă simt bine şi echilibrat, mai ales în rugăciune sinceră către Tine. Când sunt înconjurat de oameni, mişcările sufletelor lor mă dezechilibrează, mă agita, mă înspăimântă, mă entuziasmează excesiv, cu alte cuvinte îmi pierd cu uşurinţă pacea pe care simt că o am de la Tine. Atunci nu reuşesc să fac altceva decât să intru în retragere, în indiferenţă, în tăcere sau în mânie, furie, mândrie, slavă deşartă, pentru a contracara dezechilibrele mele interioare generate de raportările la ceilalţi. Trebuie să fie o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni. Oare aici greşesc, că le văd prea mult lor defectele? Oare greşesc că nu Te am mai mult aproape de inima mea şi adesea uit de Tine? Că nu mă rog suficient? Că nu ascult cuvântul Tău atent? Că nu-mi cer iertare celor din jurul meu suficient? Îndrăznesc înaintea Ta. Poate, pe zi ce trece, voi învăța şi voi simţi mai mult cum să Te cunosc şi să Te iubesc mai bine. Să nu mă laşi pustiu şi neajutorat. Şi nu mă judeca după faptele mele. Te rog, scoate înaintea mea mai multe ocazii pentru a face fapte bune. Dă-mi să-l ajut pe aproapele meu, fără să-mi caut slava deşartă în asta. Învaţă-mă să caut să fac voia Ta, să mă lepăd de voia mea cea rea şi să-mi unesc voia cu dumnezeiesc harul Tău. Îţi mulţumesc pentru această minunată zi. Îţi mulţumesc pentru cruce şi pentru binecuvântare. Revărsă harul tău peste toţi cei dragi ai mei, iar dacă mai este vreun vrăjmaş de care am uitat sau de care nu ştiu şi care mă împiedică să Te iubesc şi mai mult, Doamne, rogu-Te, arată-mi-l şi învaţă-mă şi ajută-mă să-l înţeleg şi să-l iubesc. Că mare este mila Ta şi nădejdea mea de-acum numai în Tine, Mântuitorule!
Călin
Dragul meu Călin
Primesc în sufletul meu strigătul tău şi retrăiesc şi împreună cu tine, propria-mi durere în faţa acestui adevăr: nu ştim, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaş… De ce ? Pentru că nu am înţeles şi nu am acceptat crucea! Crucea înseamnă răstignire şi moarte şi înviere. Ce să răstignim? Teama că vom fi călcaţi în picioare şi dorinţa de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii nostre! Să răstignim dorinţa de a fi desăvârşiţi fără a creşte în Domnul cu răbdare. Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înşine şi vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simţiri! E în această hotărâre şi ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui şi dorim să devină al nostru!
Să avem răbdare cu noi, Călin! Da, există "o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni"! E Crucea! Şi pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruieşte în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit şi vine numai prin această cruce! Totul e simplu şi nu e deloc dramatic, când învăţăm să fim smeriţi, realişti, oneşti şi să credem în făgăduinţele Domnului. Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele nostre şi, pentru asta, trebuie să se şteargă mai întâi vechea informaţie. Ştii, sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informaţie şi energie. Acum toate ale nostre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim şi să conlucrăm cu El!
Şi tu faci asta, Călin şi eu îţi mulţumesc şi Îl rog pe Domnul să te întărească pe cale. Mulţumesc pentru că ne împărtăşeşti şi nouă din zbaterea devenirii tale!
Cu drag şi recunoştinţă,
M. Siluana