După ce am citit răspunsul dumneavoastră la mesajul lui Ionuţ (cel cu desfiinţarea Centrului), pot spune că vineri seara (22 august - ziua când am citit mesajul) a fost pentru prima dată, după o lungă perioadă de vreme, când am simţit iarăşi încredere şi nădejde în viitor, am simţit iarăşi purtarea de grijă a lui Dumnezeu asupra mea...
Felul dumneavoastră de a reacţiona şi de a privi lucrurile mi-a dat multă încredere. Într-adevăr, cred că de asta am şi eu nevoie, de fapt avem nevoie toţi, şi pentru asta trebuie să ne rugăm, şi când vom dobândi asta, atunci vom fi aproape vindecaţi. De multe ori ne rugăm Domnului să ia de la noi necazurile, încercările, grijile, bolile etc. pentru că ne este frică de ele, ne este frică că vom cădea, şi nu ştim sigur dacă vom reuşi să ne ridicăm din nou. Trebuie însă să cerem ca atitudinea noastră faţă de ele să se schimbe, nu ca ele să dispară: frica să se înlocuiască cu încredere, cu nădejde, cu liniştea ce vine din cunoaşterea faptului că toate sunt spre binele şi creşterea noastră, că toate au un rost şi se întâmplă nu la comanda forţelor răului, pentru că suntem noi răi, pentru că am greşit cu ceva, ci cu încuviinţarea lui Dumnezeu, pentru a vedea cam pe unde am ajuns pe cale, cam ce ne mai lipseşte până să fim sănătoşi cu adevărat.
Mai e ceva ce aş dori să adaug: eu cred că lumea are nevoie de modele, de călăuze. Are mare nevoie. Pentru că lumea, oamenii în general, nu sunt vindecaţi, nu sunt sănătoşi sufleteşte. Dacă am fi toţi asa, nu am mai avea nevoie. Dar nu suntem. Suntem încă bolnavi. Şi de aceea, din când în când avem nevoie să vedem pe cineva sănătos, ca să nu ne pierdem nădejdea. Ca să putem spera în continuare că într-o zi vom ajunge şi noi aşa, sănătoşi ca şi ei. Că dacă ei au putut, o să putem şi noi. Şi modelul perfect este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea a venit El în lume, ca să ne arate spre ce trebuie să tindem, şi care este calea prin care ajungem acolo. Şi cum El nu mai e fizic cu noi, în mod văzut, prin Harul Duhului Sfânt, Dumnezeu trimite din când în când Sfinţi printre noi, ca să ne mai împrospăteze memoria, să ne facă să nu ne pierdem, să ne readucă pe cale pe cei ce s-au abătut de la ea. În zilele noastre mai ales, nu ne mai putem lăuda nici măcar cu Sfinţi printre noi. Dar setea oamenilor de modele, de călăuze, a rămas aceeaşi, dacă nu mai mare, chiar. Şi de aceea lumea tinde să-şi pună nădejdea în cei pe care-i văd cumva mai îmbunătăţiţi, mai sănătoşi ca ei. Aici cred că e marea greşeala. Lumea face din modele idoli umani. Şi asta e foarte periculos. Îşi pun nădejdea în aceştia mai mult decât în ei însuşi şi în Dumnezeu. Au impresia că vindecarea, salvarea, le va veni de la aceştia, şi pur şi simplu Îl uită sau Îl neglijează pe Dumnezeu, fără ca totuşi ei să-şi dea seama. Şi atunci când se întâmplă ceva cu modelele lor, când nu le mai sunt disponibile, intră în panică. Deznădăjduiesc. Au impresia că sunt fără scăpare. Nu realizează că, de fapt, Dumnezeu încearcă să le corecteze atitudinea greşită, să-i scoată din rătăcire şi înşelare, să realizeze că fiecare este capabil de propria auto-vindecare, prin conlucrarea propriei persoane cu Dumnezeu, prin rugăciune etc. Nu realizează că puterea este în ei înşişi, şi nu la cineva din exterior care trebuie să le-o dea lor. Dumnezeu aşa lucrează, încât fiecăruia îi dă ceea ce-i este necesar la timpul potrivit. Unuia care nu se mai poate ajuta singur, îi trimite un model, o călăuză, o mână întinsă care să-l tragă din mocirla în care s-a afundat şi care-l împiedică să mai vadă clar în jur. Dar celui ce deja s-a pus cât de cât pe picioare, îi ia sprijinul, ca să înveţe să meargă şi singur, nu numai cu baston. Aşa că fiecare ar trebui să tragă linie şi să vadă cam pe unde este. Cei care pot continua singuri, să continue. Şi cei care nu, au nevoie de rugăciunile noastre, pentru ca şi ei să aibă parte de aceea mână întinsă la timpul potrivit, de care să se poată agăţa. Pentru aceasta cred că trebuie să ne rugăm toţi: ca să puteţi găsi o modalitate de a continua sprijinul acordat de Centru celor care au nevoie disperată de el, şi pentru ca aceştia să nu se piardă cu totul în aşteptarea rezolvării situaţiei.
Dumnezeu să ne ajute!
Mihaela
Mihaela mea dragă
Mesajul tău e un răspuns minunat la frământarea multora dintre voi în aceste momente. Eu nu voi adăuga decât câteva gânduri.
Primul: Domnul nu mai este fizic printre noi, adevărat, dar este fizic în noi! Harul nu vine din afară, ci dinăuntru şi e dus acolo înăuntrul nostru de Sfânta noastră Biserică prin Sfintele ei Taine. Rugăciunea noastră nu este altceva decât o permanentă conectare la această Putere înăuntrul nostru, de care suntem, de multe ori, departe sau chiar străini. Da, puterea e în noi şi ea este Împărăţia Domnului, Care ne-a dăruit Duhul Sfânt ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne înveţe toate!
Apoi, nevoia noastră de modele e chiar lucrarea Domnului în noi. El, Domnul, ne-a cerut înainte să se ducă "de-a dreapta Tatălui", să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri străine şi să-i recunoaştem pe cei trimişi de El după roade. Roadele martorilor Lui sunt roadele Duhului Sfânt: credinţa, nădejdea, dragostea, bucuria, răbdarea... Şi aceste roade ajung la noi prin mărturia lor vie, care este prezenţa lor. Trupul lor devine pentru noi icoană, comportamentul lor devine pentru noi model şi persoana lor devine pentru noi dovada vie că Da! Se poate! Fără sfinţi nu am avea nici o dovadă palpabilă despre lucrarea Darului lui Dumnezeu.
Iar noi, cei vii, cei din aceste vremuri chinuite, suntem martorii credinţei în El şi în lucrarea Lui cu Domnul! Suntem cu adevărat cu toţii bolnavi, dar suntem în Spitalul Sfânt, care este Biserica, şi ne ajutăm unii pe alţii, după sfânta rânduială lăsată de Domnul şi ţinută de Duhul Sfânt. Şi, cu adevărat, cine nu îndrăzneşte să creadă în vindecare în aceste condiţii, este martorul libertăţii de a refuza Darul lui Dumnezeu! Nu biruim, pentru că nu ne lipim de Biruitorul nostru şi nu ascultăm de poruncile Lui. Mereu spun: este păcat împotriva Duhului Sfânt să crezi şi să spui că tu, oricine ai fi, "ăsta eşti şi altul mama nu mai face". Adevărat, că mama nu mai face altul în locul meu, şi nici nu mă poate schimba după dorul inimii mele, dar eu nu sunt numai fiul, numai fiica mamei mele. Ci şi a lui Dumnezeu şi a Bisericii! El, Dumnezeu, mă naşte de Sus, îmi dă Viaţa Lui, mă creşte şi mă hrăneşte, tocmai ca să nu rămân ceea ce au făcut cum au putut, părinţi mei! De multe ori, din iubire bolnavă faţă de părinţii noştri, ducem mai departe un fel de a fi care ne distruge viaţa şi bucuria de a fi vii. Avem nevoie să îndrăznim să ascultăm porunca Domnului de a ne lepăda de ei ca să devenim fii ai Lui. Această lepădare ne va aşeza într-o iubire adevărată şi faţă de părinţii noşti pământeşti. Altfel, vom rămâne robii unor scenarii triste de viaţă pe care le vom preda, ca pe un blestem, şi urmaşilor noştri. Fiilor care vin după noi!
Curaj, Mihaela mea, eşti pe Cale şi Domnul te va învăţa încă multe dacă Îl vei iubi, ascultând Poruncile Lui!
Cu drag şi multă preţuire,
M. Siluana