Omul este o ființă cu totul și cu totul aparte în Creație. Este o făptură, adică aparține lumii create de Dumnezeu prin actul special al facerii lumii, dar ocupă un loc aparte în lume. El este inelul de legătură dintre lumea văzută și cea nevăzută, dintre "materie și spirit", cum ar spune filozoful... Omul a fost adus la existență printr-un act de creație special, făcut de chiar "Mâinile" lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. Omul este și suflet și trup, adică trup însuflețit și suflet întrupat. Sufletul nevăzut, duh ca duhurile cerești, îngerii, aparține lumii nevăzute, lumii noetice, iar trupul văzut, ca obiect al lumii materiale, aparține lumii văzute. În om, aceste două lumi sunt unite în persoana sa, formând realitatea unică numită firea omenească. Firea umană este cu totul aparte în sânul creației, atât prin dubla sa dimensiune și apartenență, cât și prin faptul că felul ei de a fi este existența personală. Întreaga fire umană, una, că aparține tuturor și fiecărei persoane umane. Oricât de multe persoane umane ar fi aduse la existență de Dumnezeu, au aceeași fire una și fiecare o are întreagă. Aici înțelegem ce înseamnă să fii după chipul lui Dumnezeu Cel Unu după Ființă și Întreit în Persoane. Scopul vieții omului este să dobândească asemănarea cu Dumnezeu, adică să devină dumnezeu după har, dumnezeu în trup, sfințind și ridicând astfel întreaga creație la ceea ce e chemată să fie: loc de arătare a Slavei Celei negrăite a lui Dumnezeu. Ce însemnă aceasta și cum este posibil ne-a arătat, ne-a dat putere și ne învață toate prin Duhul Său Cel Sfânt, în Biserica Sa, Fiul lui Dumnezeu înomenit pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos.

Sufletul omului este simplu și fără părți componente, cum este trupul, dar lucrează în și prin trupul său în mod diferit atât în funcție de realitatea la care se raportează: Dumnezeu, lumea noetică, semenii săi sau lumea văzută, cât și de organele, mădularele trupului său, specializate în mod uimitor de armonios, frumos și exact de Creatorul său.

Cunoaștem astfel trei componente, sau trei puteri, categorii de lucrări, ale sufletului:

1. Puterile somatice ale sufletului, adică puterea sa de a lucra cu trupul pentru menținerea în viață, hrănire, metabolism, creștere, procreare, simțire, percepție și gândire etc. Cu aceste puteri intrăm în relație cu lumea materială care ne-a fost dăruită de Dumnezeu ca loc de viață, hrană și creativitate, ca să creștem și să devenim dumnezei în trup, după har, martori văzuți ai nevăzutei Slave dumnezeiești. Prin cădere însă, aceste lucrări au devenit interesul vital al omului, centrat de acum pe plăcerea pe care o procură împlinirea nevoilor sale trupești. Acesta este omul numit de Sfântul Apostol Pavel, om trupesc.

2. Puterile psihice, sufletești, în sensul restrâns al cuvântului, în care intră afectivitatea, voința și rațiunea care le slujește. Prin ele omul intră în relație cu semenii pentru menținerea și îmbogățirea vieții ca relație dintre persoanele umane. Cu aceste puteri oamenii se iubesc între ei, își dăruiesc unii altora atenție, tandrețe, apreciere, prețuire, recunoaștere, prețuiesc frumusețea lumii și mulțumesc lui Dumnezeu și o îmbogățesc prin creație personală etc. Prin căderea omului, prin ruperea lui de Dumnezeu, aceste puteri au devenit egocentrice fiind centrate pe sine ca individ, pe obținerea plăcerilor sufletești egoiste, au devenit patimi. Acesta este omul sufletesc pomenit și descris de Sfântul Apostol Pavel.

3. Puterile duhovnicești, duhul omului, lucrarea înaltă, adâncă și ascunsă (în sensul de nevăzută) a sufletului. Prin ea omul se află în legătură directă cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt. Ea primește energia necreată, harul care luminează și hrănește și celelalte componente ale sufletului. Duhul omului este flămând și însetat de Dumnezeu și nimic altceva nu-i poate potoli dorul nestins din ele. Prin cădere, însă, omul s-a rupt de legătura directă cu Dumnezeu, rămânând doar în legătura de făptură, cea rânduită de Pronia Lui pentru întreaga creație. Atunci, duhul omului a început să "paraziteze" sufletul psihic, să caute la semeni și la cele create ceea ce numai Dumnezeu îi putea oferi: dragoste absolută, dreptate absolută, fericire absolută etc. Sufletul psihic, la rândul său, s-a îmbolnăvit și, lipsit de lumina și hrana duhului, a început să caute împlinirea nevoilor sale în lumea subumană: mângâiere de la mâncare, de la băutură, de la plăcerile trupești. Alte și cumplite patimi: să cauți iubirea aproapelui în senzațiile trupești, în obținerea plăcerilor tale egoiste, să cauți împăcarea sufletului aflat în conflict cu cineva în mâncare, băutură, ciocolată...

Domnul S-a făcut om ca să ne dea puterea să ne facem, cu El și în El, cu lucrarea Duhului Său Cel Sfânt, fii ai Tatălui Ceresc. Ne cheamă și ne oferă puterea să ne naștem din nou, de Sus, prin Viața cea adevărată Care este El, prin Sfânta Euharistie, să ne curățim mereu și mereu de tina păcatului prin Taina Pocăinței, să ne vindecăm de bolile trupești și sufletești prin Taina Maslului, să ne sfințim nunta prin Taina Cununiei, să dobândim preoția Lui prin Taina Hirotoniei. Într-un cuvânt, să intrăm, să trăim și să devenim ce suntem chemați să fim, în Împărăția Lui Dumnezeu ca fii, în bucurie și desfătare veșnică.

Acum, rămânerea în Împărăție este o lucrare grea, o nevoință, o silire fără de care rămânem robi puterilor întunericului care încă mai au stăpânire asupra omului. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nașterea de Sus și viața în Hristos, omul total este vulnerabil la rău și neputințele firii căzute se cer vindecate prin străduința personală neîncetată, prin lucrarea poruncilor și asceză.

Acum, revenind la întrebarea ta, bulimia este o patimă sufletească ce se manifestă în trup. Adică, sufletul, psihicul, lipsit de lumina duhului care nu știe, nu poate sau nu vrea să se hrănească cu har, caută dragostea absolută și dreptatea absolută la oameni. Și, cu cât relațiile sale sunt mai bolnave, și sufletul mai flămând, cu atât mai mult va cădea în rătăcirea de a afla mângâiere și plăcere în trup. Sufletul tău a fost lipsit de cultura Duhului, de hrana dumnezeiască prin care dobândim puterea de a iubi și ierta pe cei ce ne rănesc și, suferind, și-a căutat plăcerea în mâncare. Acum ești dependentă de acest mod de a-ți rezolva problemele sufletești și, ori de câte ori ai o nemulțumire sau angoasă datorate lipsei de legătură vie Cu Dumnezeu și cu semenii, te repezi la mâncare.

Întoarcerea la Dumnezeu, în sensul de a învăța de la El cum să trăiești, cum să iubești și ce sens are viața ta pe acest pământ, îți va aduce și însănătoșirea. Numai Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, te va vindeca dacă tu vei face poruncile Lui dătătoare de viață. Învățând să ierți, de exemplu, și să accepți încercările vieții ca pe o cale strâmtă către Împărăție, învățând să primești durerea inerentă vieții pe acest pământ, fără să cauți imediat consolare sau plăcere de la cele create, vei deveni omul nou care acum, zace mic și chinuit în adâncul sufletului tău speriat și resentimentar. Acum trăiește omul vechi în tine care a învățat de la părinți și de la lumea aceasta un fel de a fi aducător de durere, frică, neliniște, ură, neîncredere...

Iartă-mă, Maria, poate că e mult prea greu pentru tine ce am scris, dar, de vreme ce ai pus această întrebare, eu cred ca ai, sau îți va da Domnul, și puterea să înțelegi răspunsul. Dacă ajungem să ne punem întrebări, nu mai putem continua fără înțelegerea, cât de sumară, a învățăturii Bisericii noastre despre om.

Nădăjduiesc să-ți fie de folos și, dacă e nevoie, să mă mai întrebi.

Cu dragoste în Domnul și încredere în vindecarea ta pentru a intra în bucuria cea sfântă,

M. Siluana