Doamne! Nu când vreau eu, ci TU. Nu cum vreau eu, ci CUM vrei TU. Amin.
O zi grea. Dificilă. La final, o astâmpărare... oare a oboselii...? A puținei rugăciuni. Este oricum, numai cum vreau eu nu. Și ce e mai important, e întotdeauna mai bine. Oare acest sacrificiu al nostru este într-adevăr un sacrificiu? Iată-mă, la 30 de ani, reîntors la credință (reîntors sau, pur și simplu, convertit?). Și dincolo de asta - dacă mai poate fi ceva important dincolo de asta, iată-mă la 30 de ani epuizat psihic de boală. O numesc generic boală, dar știu că este alcoolismul tatălui combinat cu nevroza maternă, cu depresiile cronice. Boala psihică la mine se leagă puternic de mândrie, deci de ne-umilință, de nesmerenie. Atâta timp nu am conștientizat că ne putem lăsa să fim distruși din mândrie. Am crezut mereu că mândria este doar a abuzatorului activ, dar există o formă de rezistență și îndârjire pasivă, total necreștină, la fel de ucigătoare, pe care am practicat-o și încă o practic. Nimic nu este mai important decât pocăința. Câteva minute fac cât luni întregi de recuperare și întâlniri Al-Anon.

Părintele Paisie Aghioritul despre pocăință: "Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar si la mare înăltime. Pentru ca cineva să-L "îndoaie" pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare și să rămână cu el, trebuie să se smerească și să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înalță până la ceruri și-l iubește foarte mult. "Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește" (Lc. 15, 7), spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greșeala sa, să se pocăiască și să ceară iertare. Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuși. Este și foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască și astfel să se slobozească din iadul cel mic în care trăiește, care îl duce la cel mai mare și rău, la cel veșnic. Astfel el se lipsește și de bucuriile paradisiace pământești, care se continuă în rai lângă Dumnezeu cu bucurii mult mai mari și veșnice.

Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, este în afară și de sine.

Vezi, în Evanghelie, că fiul risipitor "venindu-și în sine, a spus: Merge-voi la tatăl meu". Adică atunci când și-a revenit, când s-a pocăit, atunci a zis: "Merge-voi la tatăl meu". Cât timp trăise în păcat, era în afară de el, nu era rațional, deoarece păcatul este în afară de rațiune.

- Părinte, Avva Alonie spune: "De va vrea omul, de dimineața până seara vine la măsura dumnezeiască" (Pateric, Avva Alonie, 3, p.37). La ce se referă?

- Viața duhovnicească nu are trebuință de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad în rai, dacă se pocăiește. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face și diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăința! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-și aducă omul în minte și s-a mântuit. Un gând de mândrie să-și aducă și s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăiește și îl află moartea așa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoțit și de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Pentru că gândul este gând, dar există și inima. "Și cu sufletul și cu inima și cu gândul", spune cântărețul. Mi se pare că Avva se refera la o stare mai permanentă. Este trebuință de un interval de timp ca să ajungă cineva într-o stare bună. Dacă greșesc și mă pocăiesc, sunt iertat în aceeași clipă. Dacă am duh de nevoință, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.

- Părinte, un om în vârstă se poate ajuta duhovnicește pe sine însuși?

- Da, căci mai ales atunci când cineva îmbătrânește, i se dă posibilitatea să se pocăiască, pentru că îl părăsesc iluziile. Mai întâi, deoarece odinioară, când a avut puteri trupești și n-a întâmpinat greutăți, nu și-a dat seama de slăbiciunile lui și credea că se află într-o stare bună. Acum, când întâmpină greutatea și se plânge, este ajutat să înțeleagă că nu este în regulă, că șchiopătează și că trebuie să se pocăiască. Dacă pune în valoare duhovnicește puținii ani ai vieții ce i-au mai rămas și folosește și experiența ce a dobândit-o în numeroșii ani ai vieții sale trecute, nu-l va lăsa Hristos, ci îl va milui."

Viața acum îmi pare altfel, neraționalizată, neplanificată, e o deschidere continuă către prezent, care aduce mereu evenimente neașteptate și... atât de potrivite. E un fel de lăsare liberă, o curgere frumoasă, o dez-fixare, o dez-obdedare a sufletului meu. E o ieșire treptată și timidă din frică. O creștere în dragoste. Contacte scurte cu aproapele meu, care se produc pe durerea mea, acolo, îl simt cum îmi atinge durerea și mă retrag și în scurtă vreme durerea dispare și este înlocuită de o simplă bucurie de a fi. E ca un fel de dez-îngrijorare, o ne-ancorare în gândul celuilalt, și îl simt pe celalalt rămânând temporar surprins, perplex, gata să intre în defensivitate, mă adulmecă, mă simte și... nu e cazul. Doamne, nu mai e cazul pentru defensivitate. Dar eu rămân pe jumătate deschis, pe jumătate închis, pentru că mă doare atât de puternic această deschidere, aceste prime legături vii cu aproapele meu. E o suferință uriașă îngrămădită între mine și oameni, de fapt între mine și percepția mea despre oameni. Și fără Domnul nu e posibil nimic, nici măcar o vagă bucurie de a fi alături de celălalt. Și simt această suferință care crapă încet și care e în mine, adânc în mine și nu-mi mai doresc adesea altceva decât să fac loc acestui prezent-durere în conștiința mea. Dar nu pot forța nimic și nu mă grăbesc, pentru că aceasta este vindecarea mea. Și nu eu lucrez această vindecare. Când mă doare mai tare atunci știu că acolo nimeni nu a pătruns de mulți, mulți ani, și sunt atent, ascult și mă ascult și îi ascult pe ceilalți. Și rabd cu Dumnezeu durerea fără să o mai păcălesc. Dincolo de această suferință adâncă nu e decât iubire și dăruire. Pentru că nu pot auzi cu adevărat durerea lui, a aproapelui, atâta timp cât fug de durerea mea.