La Berlin, în 2013, "Ursul de aur" pentru cel mai bun film a fost câștigat de "Poziţia copilului", de regizorul român Călin Peter Netzer. Filmul a fost repede catalogat de o parte a presei occidentale ca fiind un nou film romanesc pe teme sociale (categoria țara coruptă). Câțiva critici au remarcat faptul că "Poziţia copilului" ne înfățișează tabloul unei familii în criză, cu o mamă excesiv de posesivă în relația cu băiatul ei, și că latura socială este doar un decor al acestei drame. Nimeni nu a sesizat din păcate dimensiunea duhovnicească, chiar dacă avem de-a face cu una dintre cele mai remarcabile opere creștine de după anii 1990. Voi incerca în cele ce urmează să expun această dimensiune creștină a filmului, din perspectiva și cu mijloacele specifice psihiatrului ortodox.
Primul plan al filmului e cel al narațiunii propriu-zise: Cornelia are 60 de ani, fiul său, Barbu, 34 de ani; Barbu încearcă să conteste autoritatea mamei sale pentru a-și câştiga independenţa; în același timp el este pe cale de a se desparți de prietena lui. Când Cornelia află că Barbu este implicat într-un grav accident rutier în care omoară un copil, ea pune în joc toate relațiile ți toti banii ei pentru a-l scăpa pe fiul ei de închisoare. "Poziţia copilului" schișează un tablou al burgheziei, corupţiei şi traficului de influenţă din România de astăzi.
Mult mai interesant este însă planul psihologic al filmului, acesta îndrăznind să vorbească despre ceea ce preotul şi psihiatrul grec Filoteos Faros, descriind evoluția familiei grecești după al doilea război mondial, consideră în cartea sa "Mitul bolii psihice" ca fiind un "dezastru național" în Grecia: faptul că de foarte multe ori mama se consolează afectiv cu unul dintre copii, în general cu un băiat, şi nu mai formează un cuplu cu soţul ei.
În Occident, spitalele de psihiatrie sunt pline de copii care provin din acest tip de familie. Psihanalistul francez Jacques Lacan afirma în anii 1950 că slăbirea poziției tatălui în familie (tatăl nemaifiind în măsură să impună în familie anumite interdicții fundamentale cum ar fi interzicerea incestului și nemaiputând să rupă legătura cu tendința fuzională între mama și copil) va face să explodeze numărul de psihoze în Franța.
În film, relaţiile dintre personaje sunt foarte bine descrise din punct de vedere vizual. Avem o imagine a cuplului părinților lui Barbu în scena în care ei dansează împreună la începutul filmului, la o petrecere: tatăl se învârte cu mișcări grotești în jurul soției sale, care se găsește simbolic în centru. Ea este aceea care ia deciziile, poziția soțului este aparent pasivă, se complace în această situație; el spune uneori ce hotărâre ar trebui luată (de exemplu că fiul lor ar trebui să răspundă în fața justiției pentru faptele sale), dar nu încearcă să afirme cu adevărat poziția lui, învinovățind-o mai degrabă pe mama pentru deciziile luate.
Relaţia fuzională mamă-fiu ne este înfăţişată încă de la început, de pildă în scena de la poliţie, când mama ordonă fiului ei să-şi modifice declaraţia în care indică viteza pe careo avea în momentul accidentului, să mintă de fapt, indicând o viteză mai mică. Pentru mama părerea fiului ei nu contează, ea gândeşte, hotăreşte şi acţionează în locul lui. De faptea nu îl vede. Avem de a face aici cu un paradox; criticii filmului au vorbit de dragostea exagerată a unei mame pentru fiul ei; este vorba de fapt de iubirea de sine, ceea ceiubeşte ea este imaginea propiului sine (cu propriile convingeri şi dorinţe) proiectat în celălalt, în fiul ei. Latura incestuală a relaţiei este sugerată chiar în scena cu careîncepe filmul, unde mama vorbeşte de prietena fiului ei ca de o rivală; sau şi mai evident în scena în care Cornelia îi face un masaj fiului ei...
Fiul, blocat în relaţia patologică pe care o are cu mama lui, s-ar zice, dar de fapt cu ambii părinţi, nu poate să construiască o adevărată relaţie de cuplu cu prietena lui. El este handicapat din punct de vedere sexual, gândul că ar putea avea un copil, deci de a deveni tată, îl înspăimântă: teamă de responsabilitate, de a asuma într-adevăr relaţia cu prietena lui sau poate teamă de a nu transmite mai departe suferinţa?
Discuţia pe care o are cu mama lui într-un bar arată că el este capabil să se desprindă pentru o clipă din legătura patologică pe care o are cu ea; căci îşi dă seama că dacă ceva nu se schimbă, această relaţie nefirească poate să rămână blocată pentru totdeauna. El va cere atunci mamei sale să înceteze să-l asalteze: "lasă-mă pe mine să vin către tine"...
El va fi în măsură, la sfârşitul filmului, să-i spună mamei sale în maşină "deblochează-mă", replică genială în film, cu două înţelesuri (fiul se găseşte în acel moment blocat atât în maşină cu uşile închise, cât şi în relaţia bolnăvicioasă cu mama lui). Deblocajul care se produce în acel moment în relaţia lor va permite fiului să meargă pe drumul însănătoşirii, cerând iertare tatălui copilului pe care l-a omorât. Deblocajul este simbolizat în film prin faptul că mama priveşte strângerea de mână dintre cei doi bărbaţi în oglinda retrovizoare a maşinii în care se află; ea nu mai este în acelaşi cadru visual cu fiul ei, ceea ce înseamnă că o distanţă firească există acum între ei (ceea ce permite de fapt fiului să meargă către "celălalt"), dar şi că ei se găsesc acum în două spaţii existenţiale diferite.
Scena "deblocării" de la sfârşit este o urmare firească a scenei ce o precede, unde asistăm la schimbarea "poziţiei mamei", căci aceasta primeşte o adevărată terapie de şoc când întâlneşte familia copilului omorât în accident, imagine a familiei ideale. Este o familie ţărănească; părinţii nu-l judecă pe cel care le-a omorât băiatul, sunt ospitalieri chiar şi în condiţii dramatice, se învinovăţesc pe ei înşişi. Tatăl copilului ucis nu acceptă poziţia ambiguă a Corneliei, care-i pune pe cei doi copii, cel care a omorât şi victima lui, pe acelaşi plan. El spune adevărul care face posibilă apoi iertarea; tatăl are o intervenţie lucidă şi realistă, clarificând lucrurile, mama băiatului omorât are o atitudine afectuoasă; ei se respectă şi se susţin unul pe celălalt, o atmosferă de armonie şi de pace domneşte între ei. Transformarea interioară a Corneliei este anunţată de cererea ei de a reveni în casa lor, confirmată apoi de lacrimile sale din scena care va urma.
Planul creştin al filmului este foarte bogat în înţelesuri. Aş aminti aici că pentru preotul şi psihiatrul grec Vasilios Thermos, cazurile în care un părinte are o relaţie fuzională cu unul dintre copii sunt o ilustrare a neluării în seama a cuvintelor Mântuitorului "Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37), cu toate consecinţele dezastruoase care decurg de aici. Vasilios Thermos consideră că tinerii care au avut o relaţie fuzională cu mama lor vor fi imaturi, impulsivi, nesuportând nici o frustrare, incapabili de o relaţie conjugală normală, cum vedem de altfel în film. Soţiile lor îi vor părăsi cel mai adesea, copiii lor vor creşte fără tată, iar bolile psihice şi duhovniceşti se vor transmite astfel din generaţie în generaţie. Aceşti tineri se vor dovedi a fi foarte imaturi şi în biserică, într-o parohie; având o proastă relaţie cu tatăl lor, ei cu greu vor putea fi într-o comuniune de relaţii de iubire cu celelalte persoane din parohie şi cu atât mai puţin cu preotul, imagine a tatălui ("Om la orizont: psihologia şi psihiatria ortodoxă"). Relaţia de iubire cu Dumnezeu Tatăl va suferi şi ea.
Maica Siluana vorbeşte şi ea, în România, de transmiterea transgenerațională a bolilor duhovniceşti şi de faptul că vindecarea va avea efecte nu doar asupra persoanei bolnave ci şi asupra întreg neamului său, de unde miza foarte importantă a acestui proces.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede copilul "ca o punte între bărbat şi femeie, astfel că toţi aceşti trei: bărbat, femeie şi copil sunt un trup, copilul unind pe amândoi de ambele părţi" ("Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, a celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolului"). Absenţa tatălui distruge această unitate şi copilul rămâne într-o relaţie duală, fuzională, cu mama, unde Dumnezeu nu mai are loc. Comuniunea de relaţii de iubire în familie, imagine a prototipului Sfintei Treimi, nu mai e atunci posibilă.
Am arătat deja că pentru realizatori, familia copilului care moare reprezintă familia ideală. E vorba de fapt de familia creştină, cu armonia care o caracterizează, chiar şi în situaţiile cele mai nefericite, cu darul ospitalităţii, capabilă să ierte şi să privească cu dragoste pe ceilalţi, chiar şi - şi mai ales - pe duşmani.
Filmul ne prezintă şi un personaj cu trăsături demoniace, rece, calculat, interesat de a-l controla şi domina pe celălalt: şoferul care a fost depăşit de Barbu chiar înainte de accident. Într-o discuţie cu Cornelia, el spune că Barbu îl "urmărea de mai de mult", frază cu două înţelesuri. El explică mamei că a accelerat el însuşi când fiul ei a încercat să-l depăşească; apoi, vorbind de fiu, zice "putea atunci să renunţe, dar n-a făcut-o... ". Aşadar el aştepta de mult timp să-l facă pe fiu, care-l urma, să greşească, adică să-l împingă în păcat, căutând momentul potrivit; l-a provocat pe fiu şi a aşteptat ca acesta să cadă fără să fie obligat, ci doar ispitit ...
Dar filmul ne arată de asemenea cum Dumnezeu zădărniceşte toate aceste stratageme, sau mai degrabă cum se foloseşte de ele pentru a vindeca, pentru a mântui. Căci ceea ce pare a fi o catastrofă la nivel social şi familial, va fi punctul de plecare pentru terapia duhovnicească. Scena unde cele două femei, Cornelia şi nora ei, intră în casa familiei băiatului omorât, de fapt în Biserica-casa Domnului, este foarte importantă şi regizorul o filmează fără să se grăbească. De fapt aici începe calea care duce la mântuire: cele două femei se descalţă, ele trebuie deci să "coboare" de pe tocuri, să renunţe la orgoliu, să se smerească. Doar una dintre ele va putea să rămână pe această cale: Cornelia, mama din film. Trebuie remarcat că tatăl lui Barbu nu participă la acest proces de vindecare; el, care părea mai puţin "vinovat", este de fapt mort duhovniceşte.
Când Cornelia încerca să-i pună pe acelaşi plan pe cei doi copii, tatăl copilului ucis, imagine a lui Dumnezeu Tatăl, restabileşte adevărul, alungă confuzia, subtilă strategie a demonului. Cornelia va cere să se poată întoarce în casa lor, de fapt în Biserică, şi condiţiile revenirii sunt enunţate. Deci Dumnezeu o primeşte, îi îngăduie să revină, o iartă şi o vindecă, atât pe ea cât şi pe fiul ei, iar relaţia dintre ei este "deblocată" şi transformată într-o relaţie de iubire. Procesul vindecării a fost făcut posibil, atât în film cât şi în istoria omenirii, de jertfa Fiului...
Lacrimile Corneliei sunt dovada acestui proces, cum e şi faptul că ea e în stare să-l "deblocheze" pe fiul ei, la cererea acestuia, în maşină, în scena următoare. Şi o face fără să spună un cuvânt, plângând, rămânând cu spatele la Barbu, ceea ce-i va permite acestuia să se îndepărteze, pentru ca să-L întâlnească pe Tatăl şi să-I ceară iertare.
