Eram derutată, ce se întâmplase cu bucuria, unde dispăruse şi mai ales de ce? (Sesiunea şase) [1]
Voi începe cu vizita mea la mănăstirea Brâncoveanu, când l-am rugat pe Parintele Teofil să mă primească pentru o mărturisire. Am stat mai mult de vorbă cu Părintele și atunci l-am simțit prima oară (în mod conștient) pe Dumnezeu.
Am plecat de acolo cu o stare de fericire și pace pe care nu le mai simțisem în trecut, aveam sentimentul că piciorul meu abia atinge pământul. Bucuria mă însoțea pretutindeni, nimic nu avea puterea să mă tulbure și simțeam cum fericirea mea îi bucura și pe cei din jurul meu.
Era o stare pe care credeam că o dobândisem pentru totdeauna însă a durat vreme de aproape un an.
După aceea au apărut unele probleme, o stare de îngrijorare m-a cuprins și întristarea a luat locul bucuriei. Eram derutată, ce se întâmplase cu bucuria, unde dispăruse și mai ales de ce ?
Credeam că legătura mea cu Dumnezeu abia începuse și, dintr-o dată, mă simțeam iarăși singură. Tulburarea s-a intensificat, nu mai înțelegeam ce se întâmplă și încercam să îl chem pe Dumnezeu în ajutor, chemarea mea lua forma rugăciunii pentru diferitele probleme prin care treceam.
Încet se contura în mintea mea o explicație: starea de fericire pe care o simțisem atunci era lumina care pătrunsese într-una din cămăruțele ființei mele, erau însă multe locuri în care trebuia făcut curățenie, mă aflam doar la începutul unui drum lung de eliberare de sub sclavia păcatului. Îl rugam cu lacrimi pe Dumnezeu să mă ierte pentru toate greșelile mele din trecut și din prezent, pentru neputințele mele și pentru toate greșelile strămoșilor mei.
Îl rugam tot mai fierbinte să mă ierte, însă acum, de la începutul Seminarului, am conștientizat că eu nu știu să-i iert pe semenii mei pentru greșelile lor față de mine. Cum puteam să Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte și eu să nu fac nici un efort în a ierta greșelile semenilor mei. Cred că înțeleg cât de important este ca să îi iert pe cei care mi-au greșit pentru că și eu să am curajul să cer Domnului să se îndure de mine.
Încerc să înțeleg că bătăliile nu se câștigă numai cu rugăciuni către Dumnezeu ci și cu implicarea noastră permanentă, cu dorința și hotărârea de a învinge răul și de a ne schimba.
Sper ca Dumnezeu să îmi dea puterea de a lupta, de a-mi păstra convingerile pe care le am în momentele de „luminare” și de a accepta lucrarea Lui. Cred că acum înțeleg foarte puțin din lucrarea Lui Dumnezeu, îmi este greu să explic multe lucruri, pentru că în multe situații rugăciunile mele nu aduc răspunsul care mie mi-ar părea potrivit.
T.