Dragă Maică,
Încercând să binecuvântez distanța care a fost și este între mine și mama mea și încercând să văd sensul acestei amputări emoționale care în mod evident m-a marcat și mă marchează, mai ales acum când trăiesc relația mamă-copil de pe cealaltă poziție, am făcut o altă descoperire. Respingând „sabia” menită să treacă prin sufletul nostru, ne respingem copiii. Și facem asta în felurite și subtile moduri, fie că refuzăm să avem copiii, fie că ne supărăm pe ei că stau între noi și odihna noastră sau că îi „pasăm” la bunici când avem alte lucruri mai importante de făcut… De fapt refuzăm, ne împotrivim. Așa vrea Dumnezeu să ne învețe să ne dăruim, iar fiecare clipă este o luptă între ego-ul nostru care nu vrea să primească „sabia” și firea noastră plămădită de Dumnezeu.
Iar ei micuții, parcă de ce îi respingem mai tare, de aceea ne iubesc și ne caută mai mult. Până când cresc și această iubire începe să se pervertească în judecare și uneori, cum a fost și cazul meu, în ură.
Ceea ce este înfiorător și ceea ce reprezintă de fapt descoperirea este că acest proces de respingere este unul extrem de subtil. Dacă până astăzi mi-ar fi zis cineva că îmi resping în vreun fel copilul, aș fi protestat. Dar acum am înțeles că atâta vreme cât nu am capacitatea de a mă dărui total, în numele Domnului, așa cum spuneați dumneavoastră, eu cu totul, nu doar faptele și vorbele mele, tot voi fi înșelată și îmi voi respinge copilul fără să-mi dau seama.
Să mă lumineze Bunul Dumnezeu și să le lumineze pe toate mămicile!

Și pentru că se apropie minunea Învierii, și nu cred că voi reuși să vă mai scriu până atunci, ne urez tuturor ca în perioada aceasta binecuvântată să ne întâlnim în rugăciune și în dragoste pentru Dumnezeu!
Cu drag,
Adina