...
Din nou se ceartă... Nu mai suport. Încerc, ca de obicei, să intervin, să fac pace între ei. Câteodată ei își pierd controlul și mă lovesc... De data asta părinții nu mă bagă în seamă, nu mă ascultă. Urlă, urlă și iar urlă. Eu nu mai pot. Încep să plâng cu convulsii (ceea ce mi se întâmplă destul de des) și plec din cameră. Trebuie să le atrag cumva atenția! Trebuie să-i fac să înceteze. Poate dacă or să creadă că am plecat de acasă, or să se îngrijoreze și vor înceta. Poate asta o să le reamintească că sunt părinții mei și că mai au ceva în comun. Plângând convulsiv în continuare mă ascund în dulapul cu haine din camera mea. Stau ghemuită pe jos, în întuneric, între haine și plâng. Sunt o epavă tristă ajunsă la capătul răbdării. O parte din mine dorește să rămână mereu acolo, ferită. Alta își dorește ca ușa să se deschidă și să intre lumina și să-i vaă pe părinții mei privindu-mă zâmbitori.
Simt groază, autocompătimire, disperare...

Ei au început să se îngrijoreze și când au intrat la mine în cameră le-am vorbit din dulap ca să nu-i mai las să se îngrijoreze și poate ca să-mi împlinesc dorința… Ei deschid ușa dar fețele lor sunt tot întunecate. Sunt mai calmi, deși își reproșează unul altuia atitudinea mea.

Am continuat să folosesc tertipuri toată viața. Am așteptat mereu să vină cineva să mă scoată din dulap, motiv pentru care m-am aruncat în relații nepotrivite sau am cerut prea mult de la omul de lângă mine. Și de multe ori, în sinea mea, m-am simțit o epavă tristă ajunsă la capătul răbdării, motivele fiind întotdeauna altele.

Greșelile generate de rănile astea le-am spovedit. Cred că ar trebui să spovedesc chiar asta: „De multe ori m-am simțit o epavă tristă ajunsă la capătul răbdării”. Sper ca preotul să nu mă trimită iar la psihiatru. Poate găsesc o formulare mai potrivită. Știu că tot deznădejde este, ceea ce am mărturisit... 

AB