...
Din nou se ceartă... Nu mai suport. Încerc, ca de obicei, să intervin, să fac pace între ei. Câteodată ei își pierd controlul și mă lovesc... De data asta părinții nu mă bagă în seamă, nu mă ascultă. Urlă, urlă și iar urlă. Eu nu mai pot. Încep să plâng cu convulsii (ceea ce mi se întâmplă destul de des) și plec din cameră. Trebuie să le atrag cumva atenția! Trebuie să-i fac să înceteze. Poate dacă or să creadă că am plecat de acasă, or să se îngrijoreze și vor înceta. Poate asta o să le reamintească că sunt părinții mei și că mai au ceva în comun. Plângând convulsiv în continuare mă ascund în dulapul cu haine din camera mea. Stau ghemuită pe jos, în întuneric, între haine și plâng. Sunt o epavă tristă ajunsă la capătul răbdării. O parte din mine dorește să rămână mereu acolo, ferită. Alta își dorește ca ușa să se deschidă și să intre lumina și să-i vaă pe părinții mei privindu-mă zâmbitori.
Simt groază, autocompătimire, disperare...
Ei au început să se îngrijoreze și când au intrat la mine în cameră le-am vorbit din dulap ca să nu-i mai las să se îngrijoreze și poate ca să-mi împlinesc dorința… Ei deschid ușa dar fețele lor sunt tot întunecate. Sunt mai calmi, deși își reproșează unul altuia atitudinea mea.
Am continuat să folosesc tertipuri toată viața. Am așteptat mereu să vină cineva să mă scoată din dulap, motiv pentru care m-am aruncat în relații nepotrivite sau am cerut prea mult de la omul de lângă mine. Și de multe ori, în sinea mea, m-am simțit o epavă tristă ajunsă la capătul răbdării, motivele fiind întotdeauna altele.
Greșelile generate de rănile astea le-am spovedit. Cred că ar trebui să spovedesc chiar asta: „De multe ori m-am simțit o epavă tristă ajunsă la capătul răbdării”. Sper ca preotul să nu mă trimită iar la psihiatru. Poate găsesc o formulare mai potrivită. Știu că tot deznădejde este, ceea ce am mărturisit...
AB
Draga mea AB,
Am scos acest fragment din mărturiile tale și-l public aici pentru că ni se potrivește multora dintre noi și pentru că aș dori să-l citească și să-l trăiască toți copiii care, cândva se ascundeau în dulap sau sub pat de frică și deznădejde, și care, ajunși părinți, n-au făcut decât să continue urletul moștenit pentru a-și băga copiii în dulapuri ca să devină, la rândul lor, părinți urlători...
Suntem mulți, copil drag, cei care așteptăm să vină cineva, cu față zâmbitoare, să ne scoată din dulapul în care ne-am ascuns ca să ne apărăm de violența ucigașă care ne amenință atât din afară cât și dinlăuntru... Suntem mulți cei care ne aruncăm în brațele primului zâmbet, fără să ne acordăm timpul necesar descifrării lui, nădăjduind că vom fi iubiți! Suntem, din păcate, destul de mulți cei care, spovedindu-ne suferința și neputințele suntem trimiși doar la psihiatru! Și toate acestea ni se întâmplă pentru că mulți dintre noi am ajuns părinți, fie trupești, fie duhovnicești, fără să ne vindecăm mai întâi rănile „violenței familiale” și, ca urmare, fără să putem discerne lucrarea ucigașă a vrășmașului și ucigașului de oameni diavol, cuibărită în aceste răni. Dar eu nădăjduiesc să fie auzită durerea ta, durerea mea, durerea celor care am trecut prin spitale de psihiatrie, sau am scăpat „ca prin urechile acului”, a celor care, ca să nu înnebunim, am ucis, am desfrânat, am furat și mai multe și mai mari decât acestea am făcut numai și numai din dorința de a fi văzuți, ascultați, înțeleși, scoși din dulapul pe ușile căruia scrie „Iubiți-mă! Mă doare că nu vă pasă de existența mea!”... Și dacă nimeni nu ne-a scos la timp, am învățat să ne răzbunăm folosind chiar armele care ne-au rănit pe noi...
Da, eu nădăjduiesc să fie auzită această durere și să învățăm să ascultăm Vocea blândă care ne cheamă: ”Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!”. Și nădejdea mea e mereu întărită de cei care răspund acestei chemări și pentru a intra în Bucuria Domnului. Pe unii dintre aceștia îi cunosc bine, îi iubesc... Unii sunteți chiar voi cei care îndrăzniți să învățați de la Dumnezeu iertarea care ne vindecă, iertarea care ne eliberează din lanțurile urii, ale răzbunării și ale falsei iertări... Vă mulțumesc! Vă mulțumesc, pentru că, fără voi nu încap în Bucuria Care m-a luat în brațe și m-a scos, și încă mă mai scoate, din dulapul blestemat... Nu, nu încap acolo fără cei care, ca și mine, au pătimit acestea și mai mari și mai grele decât acestea...
Îți mulțumesc AB și te rog să mă ierți pentru îndrăzneala mea.
Cu dragoste în Domnul,
Maica Siluana