"Am început să plâng nenorocit într-un colţ al camerei. Ştiu însă că în clipele acelea groaznice îmi dădeam seama de mine şi de ceilalţi. Era perversitate. De altfel, luciditatea în astfel de cazuri poartă numele de perversitate. Dar nu-mi caut scuze, vreau să mă cunosc întreg. Ştiu că gândeam atunci, în acelaşi timp, că aş fi putut să-mi reţin firea de aş fi voit, dar mă lăsam în voia nervilor ca să impresionez. Vocea mea dezolată, tot pentru efect s-a adresat Vanei "O să mă omor!". Mulţi spun la necaz vorba asta ce nu angajează la nimic, nimeni nu are timp însă în momentul acela să se întrebe dacă este adevărată. Eu am reflectat repede: "Asta desigur n-o voi face!", căci eram mereu dublu. Şi nu numai atât. În acelaşi timp aveam remuşcări pentru această examinare continuă, care făcea ca emoţiile mele reale să fie oarecum falsificate. Nu-mi dau seama cum toate astea pot exista în mine deodată, dar împletirea lor era aşa de strânsă că păreau suprapuse. Întocmai ca la o orchestră unde viorile trebuie să fie acompaniate de fagoţi şi de contrabaşi."

Măicuţă bună, nu am găsit un alt mod de a pune în scris ceea ce mi se întâmplă mie deseori, aş putea spune chiar în tot timpul, decât prin acest citat pe care întâmplător l-am întâlnit într-o carte. Mereu mă simt "dublă" şi mă sperii, nu ştiu dacă asta e bine sau e rău, dar mie nu-mi place, nu-mi place să fiu aşa. Orice aş face simt că nu sunt sinceră în totalitate, o altă parte din mine parcă râde de lucrurile pe care le spun şi le fac. De ce oare mi se întâmplă mie asta? Se mai întâmplă şi la altcineva? Ce înseamnă asta şi, există vreun mod de a scăpa de acest sentiment?

Vă mulţumesc pentru răbdarea cu care îmi ascultaţi toate întrebările şi îmi răspundeţi, şi de asemenea pentru răbdarea cu care mergeţi împreună cu mine pe drumul iertării prin intermediul seminarului de pe site.

Cu multă speranţă,

Daniela