"Am început să plâng nenorocit într-un colţ al camerei. Ştiu însă că în clipele acelea groaznice îmi dădeam seama de mine şi de ceilalţi. Era perversitate. De altfel, luciditatea în astfel de cazuri poartă numele de perversitate. Dar nu-mi caut scuze, vreau să mă cunosc întreg. Ştiu că gândeam atunci, în acelaşi timp, că aş fi putut să-mi reţin firea de aş fi voit, dar mă lăsam în voia nervilor ca să impresionez. Vocea mea dezolată, tot pentru efect s-a adresat Vanei "O să mă omor!". Mulţi spun la necaz vorba asta ce nu angajează la nimic, nimeni nu are timp însă în momentul acela să se întrebe dacă este adevărată. Eu am reflectat repede: "Asta desigur n-o voi face!", căci eram mereu dublu. Şi nu numai atât. În acelaşi timp aveam remuşcări pentru această examinare continuă, care făcea ca emoţiile mele reale să fie oarecum falsificate. Nu-mi dau seama cum toate astea pot exista în mine deodată, dar împletirea lor era aşa de strânsă că păreau suprapuse. Întocmai ca la o orchestră unde viorile trebuie să fie acompaniate de fagoţi şi de contrabaşi."
Măicuţă bună, nu am găsit un alt mod de a pune în scris ceea ce mi se întâmplă mie deseori, aş putea spune chiar în tot timpul, decât prin acest citat pe care întâmplător l-am întâlnit într-o carte. Mereu mă simt "dublă" şi mă sperii, nu ştiu dacă asta e bine sau e rău, dar mie nu-mi place, nu-mi place să fiu aşa. Orice aş face simt că nu sunt sinceră în totalitate, o altă parte din mine parcă râde de lucrurile pe care le spun şi le fac. De ce oare mi se întâmplă mie asta? Se mai întâmplă şi la altcineva? Ce înseamnă asta şi, există vreun mod de a scăpa de acest sentiment?
Vă mulţumesc pentru răbdarea cu care îmi ascultaţi toate întrebările şi îmi răspundeţi, şi de asemenea pentru răbdarea cu care mergeţi împreună cu mine pe drumul iertării prin intermediul seminarului de pe site.
Cu multă speranţă,
Daniela
Daniela mea dragă
Da, se mai întâmplă şi altora. Şi mie mi s-a întâmplat ani de-a rândul în vremea adolescenţei.
De ce ni se întâmplă asta? Cred că din cauza fricii! Ne e frică să fim adevăraţi. Ne e frică să spunem ce simţim, ce credem, ce gândim, pentru că ne e frică să nu cumva să fim luaţi drept nebuni, proşti sau răi!
Ne e frică de noi, că nu suntem cum "ar trebui să fim"! Ne e frică pentru că nici nu ştim cum suntem şi cum ar trebui, de fapt, să fim!
Ne e frică să nu fim abandonaţi, să nu fim marginalizaţi, să nu cumva să nu fim iubiţi de nimeni!
Ne e frică!
Şi ne e frică pentru că suntem crescuţi de oameni care deja sunt morţi de frică! Doar atunci când avem părinţi, învăţători şi profesori care au biruit frica, pentru că au descoperit "începutul înţelepciunii", adică frica de Dumnezeu, nu ne mai minţim şi nu mai minţim.
Ce e de făcut?
Să învăţăm viaţa de la capăt, copil drag!
Învaţă mai întâi să respiri.
Aşează-te seara sau dimineaţa, când ai un răgaz, în faţa unei icoane şi respiră. Priveşte-L pe Domnul şi respiră: rar, fără sforţare şi cât mai profund. Urmăreşte cu atenţia minţii cum intră aerul în pieptul tău şi gândeşte-te că, de când a suflat Dumnezeu Suflarea Sa de viaţă în nările lui Adam, această întâlnire nu s-a întrerupt. Acum e rândul tău să primeşti asta de la El! Şi El o face ca tu să ai Viaţă şi să te bucuri de ea! Apoi, urmăreşte cum iese aerul din tine şi gândeşte-te că i-l oferi Lui ca să-l purifice cu rânduiala pe care El a creat-o pentru asta. Apoi, stai puţin, puţin, fără aer şi trăieşte dorul de viaţă care se va naşte în tine! Viaţa pe care o doreşte adâncul tău acum e El, Cel Ce spune: "Eu, Viaţa cea adevărată!". Şi muţumeşte-I! Şi, aminteşte-ţi că El este şi Adevărul! El te va vindeca de minciună pentru că te va elibera din robia lucrurilor tatălui minciunii care este diavolul. Iar tu, copil drag, să faci poruncile Adevărului, să te rogi Lui, să-L mănânci pe El, să adormi cu El, să te trezeşti cu El...
E simplu, copil drag, şi uşor, dacă ne vom privi viaţa ca pe un dar de la El şi dacă vom crede cele făgăduite de El!
Cu drag şi încredere,
M. Siluana