Cum să bag, Doamne, în două rânduri simple bucuria?
Tot ce sunt țipă după Tine. Merg în vârful picioarelor și șoptesc: vino, Doamne! Și când doare știu că ești aici și-mi văd, parcă cu-o ureche mereu ciulită la Tine, de treabă. Și când nu mai aud, mă opresc, și mă vâr Acolo, și când pieptul îmi spune-n negrăit „Sunt aici” parcă nici n-aș mai vrea să mișc. Stau adesea, la propriu, deși timpul zburdă.
E mândrie când spun că trăiesc ce spune Sfântul: „Doamne, sufletul meu tânjește după Tine ziua și noaptea.”?
Cu adevărat nimic din ce fac sau sunt nu mai contează fără Tine. Vreau să scriu: Doamne, nu mai pot fără Tine!, dar e strigătul acela vechi pe care noul din mine nu-l alungă, dar pe care nici nu se mulează: vocea-mi e tăcere acum. Îmi deschid urechile închizându-le pentru zgomotul din afară ca să pot s-aud, iar când inima trosnește... sunt neputincioasă… și mi-e drag.
Sunt neputincioasă și mi-e drag!
E incredibil pentru mine ce scriu: Sunt neputincioasă și mi-e drag! Până mai ieri nu-mi acceptam cu nici un chip neputința, astăzi sunt fericită când o scriu.
B.S.