Cum să bag, Doamne, în două rânduri simple bucuria?
Tot ce sunt țipă după Tine. Merg în vârful picioarelor și șoptesc: vino, Doamne! Și când doare știu că ești aici și-mi văd, parcă cu-o ureche mereu ciulită la Tine, de treabă. Și când nu mai aud, mă opresc, și mă vâr Acolo, și când pieptul îmi spune-n negrăit „Sunt aici” parcă nici n-aș mai vrea să mișc. Stau adesea, la propriu, deși timpul zburdă.
E mândrie când spun că trăiesc ce spune Sfântul: „Doamne, sufletul meu tânjește după Tine ziua și noaptea.”?
Cu adevărat nimic din ce fac sau sunt nu mai contează fără Tine. Vreau să scriu: Doamne, nu mai pot fără Tine!, dar e strigătul acela vechi pe care noul din mine nu-l alungă, dar pe care nici nu se mulează: vocea-mi e tăcere acum. Îmi deschid urechile închizându-le pentru zgomotul din afară ca să pot s-aud, iar când inima trosnește... sunt neputincioasă… și mi-e drag.
Sunt neputincioasă și mi-e drag!
E incredibil pentru mine ce scriu: Sunt neputincioasă și mi-e drag! Până mai ieri nu-mi acceptam cu nici un chip neputința, astăzi sunt fericită când o scriu.
B.S.
Copil drag
Poate că e mândrie, copil drag, dar fericit cel ce, mândru fiind, spune în gura mare că e neputincios.
Și, ca să te verifici, fii atentă la reproșurile pe care le primești de la cei din jurul tău. Dacă acestea te întristează, ai nevoie de încă multă osteneală ca să faci din tânjirea aceea un fel de a fi aici și acum, în carne și oase și nu numai în dorul din foișorul de sus.
Dar, Slavă Ție, Doamne și pentru acest dor de sus! Că el nu te va lăsa să rămâi jos, când vei cădea, sau vei alege să te mai odihnești, măcar puțin, în vechile obiceiuri, în vechiul fel de a răspunde la durere.
Cu drag și prețuire,
Maica Siluana