Vă mulţumesc pentru că v-aţi găsit timp să-mi răspundeţi. Într-adevăr, nu e singura întrebare care mă frământă, mai am o mulţime, însă problema mea e că, pot să îmi dau seama foarte uşor, că, dacă mi s-ar răspunde la toate întrebările, întotdeauna va mai rămâne una nerăspunsă, şi căreia dacă i se va răspunde, va naşte o alta şi tot aşa. Şi sunt din acel fel de întrebări care îmi înnoadă mintea, şi îmi dau seama că nu prea am cum să înţeleg răspunsul la ele. Ştiu, de asemenea, că nu sunt primul, nici ultimul, nici singurul şi nici cel mai deştept care îşi pune sau care şi-a pus asemenea întrebări. Şi îmi dau seama că ar fi chiar culmea, ca, la stadiul în care mă găsesc acum, să pot să le înţeleg răspunsurile. Pot să înţeleg că mintea mea e limitată şi nu poate cuprinde anumite lucruri, însă ce nu înţeleg este, de ce, mintea mea aşa incapabilă să priceapă răspunsurile la asemenea întrebări, de ce e totuşi capabilă să şi le pună. Pentru că de aici izvorăşte angoasa şi neliniştea, când sfera întrebărilor e atât de mare faţă de sfera răspunsurilor. Totodată, îmi dau seama că dacă nu ar mai fi niciun mister, nu ar mai avea niciun farmec. Şi totuşi, întrebările nu îmi dau pace.Un „de ce” va rămâne mereu acolo într-un ungher.
NU pot să cred că nu este Dumnezeu. Şi tocmai pentru că sunt convins că El este, tocmai de asta sunt neliniştit. Pentru că îmi dau seama că nu pot să-L înţeleg, şi nu pot să înţeleg de ce S-a făcut atât de neînţeles pentru noi. De multe ori L-am hulit şi cu gândul şi cu vorba, şi sunt sigur că nu e supărat pe mine pentru asta, pentru că e Dumnezeu. Cel care e supărat, tot eu sunt, şi nu pot să continui aşa şi nu văd cum aş putea să mă schimb.
Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu, pe cine mint ? Doar El vede. Sentimentele pe care le am faţă de El sunt frică, ruşine, admiraţie şi invidie. Îmi dau seama că asta nu e chiar o vorbă de zis, că eşti invidios pe Dumnezeu. Dar eu asta simt, şi ruşine totodată, pentru că îmi dau seama că mă vede şi îmi dau seama cât e de caraghios din partea mea, dar ce să fac dacă asta sunt? Sunt nemulţumit de condiţia mea de om, de cât de slab m-a facut, nu pot să îmi asum nicio vină pentru nimic, consider că tot ce sunt, din vina Lui sunt, pentru că El m-a creat aşa şi daca m-a creat într-un fel şi eu m-am schimbat în rău, atunci m-a creat predispus la schimbarea în rău şi deci tot vina Lui e. De ce nu m-a făcut înger? Şi sunt sigur că dacă m-ar fi făcut înger, acum m-aş fi întrebat de ce nu m-a făcut exact ca El. E teribil, e o stare foarte mizerabilă. De multe ori am ajuns să cred că îi înţeleg pe demoni şi le înţeleg starea în care se află.
Ştiu că par că nu-mi dau seama ce spun, de gravitatea cuvintelor pe care le folosesc, dar , pe cine să mint? Oricum asta simt... Şi acum, ce mai contează că spun sau că scriu blasfemii, de vreme ce oricum le-am gândit în sinea mea? Mă ajută la ceva dacă le ţin numai pentru mine ? Nu.
Dacă le spun, le spun doar ca să mă mai uşurez, poate mă înţelege cineva.
Dar ce să fac? Reuşesc, de multe ori, să îmi alung starea asta, încerc să mă rog, să mă autoconving , dar ea reapare mereu. NU pot să continui aşa. Până când? Am 23 de ani, îmi dau seama că pot să o duc aşa la nesfârşit, şi nu-mi trebuie ca după moarte să ard efectiv într-un cazan cu smoală, îmi dau seama că starea asta înrăutăţită considerabil constituie însăşi iadul. Trebuie să mă apropii de Dumnezeu. Dar cum ? Cum să te apropii de cineva pentru care simţi ceea ce simt eu ? Ştiu că sunt slab din cale-afară şi mândru cât se poate, şi că mândria le naşte pe toate celelalte. Dar ce să fac dacă pentru mândria mea, dau vina tot pe Creator ?
Vă spun, înainte să încep să scriu mail-ul asta, credeam că m-am potolit şi aveam de gând să vă scriu cu totul altceva, dar... au năvălit pur şi simplu. Şi ce rost ar avea să vă scriu altceva când uita-ţi-mă în ce stare mă aflu? Ce să fac? Chiar aşa sunt eu?
Vă rog să vă rugaţi pentru mine.
X. A.