Vă mulţumesc pentru că v-aţi găsit timp să-mi răspundeţi. Într-adevăr, nu e singura întrebare care mă frământă, mai am o mulţime, însă problema mea e că, pot să îmi dau seama foarte uşor, că, dacă mi s-ar răspunde la toate întrebările, întotdeauna va mai rămâne una nerăspunsă, şi căreia dacă i se va răspunde, va naşte o alta şi tot aşa. Şi sunt din acel fel de întrebări care îmi înnoadă mintea, şi îmi dau seama că nu prea am cum să înţeleg răspunsul la ele. Ştiu, de asemenea, că nu sunt primul, nici ultimul, nici singurul şi nici cel mai deştept care îşi pune sau care şi-a pus asemenea întrebări. Şi îmi dau seama că ar fi chiar culmea, ca, la stadiul în care mă găsesc acum, să pot să le înţeleg răspunsurile. Pot să înţeleg că mintea mea e limitată şi nu poate cuprinde anumite lucruri, însă ce nu înţeleg este, de ce, mintea mea aşa incapabilă să priceapă răspunsurile la asemenea întrebări, de ce e totuşi capabilă să şi le pună. Pentru că de aici izvorăşte angoasa şi neliniştea, când sfera întrebărilor e atât de mare faţă de sfera răspunsurilor. Totodată, îmi dau seama că dacă nu ar mai fi niciun mister, nu ar mai avea niciun farmec. Şi totuşi, întrebările nu îmi dau pace.Un „de ce” va rămâne mereu acolo într-un ungher.
NU pot să cred că nu este Dumnezeu. Şi tocmai pentru că sunt convins că El este, tocmai de asta sunt neliniştit. Pentru că îmi dau seama că nu pot să-L înţeleg, şi nu pot să înţeleg de ce S-a făcut atât de neînţeles pentru noi. De multe ori L-am hulit şi cu gândul şi cu vorba, şi sunt sigur că nu e supărat pe mine pentru asta, pentru că e Dumnezeu. Cel care e supărat, tot eu sunt, şi nu pot să continui aşa şi nu văd cum aş putea să mă schimb.
Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu, pe cine mint ? Doar El vede. Sentimentele pe care le am faţă de El sunt frică, ruşine, admiraţie şi invidie. Îmi dau seama că asta nu e chiar o vorbă de zis, că eşti invidios pe Dumnezeu. Dar eu asta simt, şi ruşine totodată, pentru că îmi dau seama că mă vede şi îmi dau seama cât e de caraghios din partea mea, dar ce să fac dacă asta sunt? Sunt nemulţumit de condiţia mea de om, de cât de slab m-a facut, nu pot să îmi asum nicio vină pentru nimic, consider că tot ce sunt, din vina Lui sunt, pentru că El m-a creat aşa şi daca m-a creat într-un fel şi eu m-am schimbat în rău, atunci m-a creat predispus la schimbarea în rău şi deci tot vina Lui e. De ce nu m-a făcut înger? Şi sunt sigur că dacă m-ar fi făcut înger, acum m-aş fi întrebat de ce nu m-a făcut exact ca El. E teribil, e o stare foarte mizerabilă. De multe ori am ajuns să cred că îi înţeleg pe demoni şi le înţeleg starea în care se află.
Ştiu că par că nu-mi dau seama ce spun, de gravitatea cuvintelor pe care le folosesc, dar , pe cine să mint? Oricum asta simt... Şi acum, ce mai contează că spun sau că scriu blasfemii, de vreme ce oricum le-am gândit în sinea mea? Mă ajută la ceva dacă le ţin numai pentru mine ? Nu.
Dacă le spun, le spun doar ca să mă mai uşurez, poate mă înţelege cineva.
Dar ce să fac? Reuşesc, de multe ori, să îmi alung starea asta, încerc să mă rog, să mă autoconving , dar ea reapare mereu. NU pot să continui aşa. Până când? Am 23 de ani, îmi dau seama că pot să o duc aşa la nesfârşit, şi nu-mi trebuie ca după moarte să ard efectiv într-un cazan cu smoală, îmi dau seama că starea asta înrăutăţită considerabil constituie însăşi iadul. Trebuie să mă apropii de Dumnezeu. Dar cum ? Cum să te apropii de cineva pentru care simţi ceea ce simt eu ? Ştiu că sunt slab din cale-afară şi mândru cât se poate, şi că mândria le naşte pe toate celelalte. Dar ce să fac dacă pentru mândria mea, dau vina tot pe Creator ?
Vă spun, înainte să încep să scriu mail-ul asta, credeam că m-am potolit şi aveam de gând să vă scriu cu totul altceva, dar... au năvălit pur şi simplu. Şi ce rost ar avea să vă scriu altceva când uita-ţi-mă în ce stare mă aflu? Ce să fac? Chiar aşa sunt eu?
Vă rog să vă rugaţi pentru mine.
X. A.
Dragul meu Băiat, drag!
Mă rog cu bucurie, grijă și nădejde pentru tine!
Cu bucurie pentru că exiști și mi-ai dat și mie un semn despre tine. E o bucurie pentru mine să descopăr că un tânăr de 23 de ani e atât de viu și mai preocupat de taina existenței sale decât de grijile și nevoile imediate. E o nespusă bucurie să văd că cineva se poate smulge din încleștarea bătăliei cu „realitatea” pentru a-i găsi sensul și înțelesurile capabile să aducă bucuria de dincolo de ea.
Cu grijă, pentru că acum ai nevoie de un anumit fel de tandrețe și de o îndrumare pe care anturajul nu ți-o mai poate oferi. Da, ai nevoie de o tandrețe „ontologică”, aș spune. Adică ai nevoie să te simți iubit și chemat la o tot mai mare iubire ce către Cel pe care ești „invidios”. El nu dorește altceva decât ca tu să fii „ca El”! Pur și simplu să fii dumnezeu cu harul Lui. Ai nevoie acum, Copilul meu drag, să înveți să-ți accepți limitele, atât pe cele ce țin de calitatea ta de făptură, de ființă adusă la existență de Alt Cineva, cum și când a voit Acela, cât și pe cele cerute de Creator pentru a te ajuta și călăuzi la împlinirea condiției după care însetează adâncul tău de om. Ai nevoie de acest fel de mângâiere pentru că numai cu puterea născută din ea vei putea primi îndrumarea exigentă care este Calea Crucii. Altfel, vei fi ispitit cu ușurință să aluneci în alinarea adusă de plăcerile oferite de lumea aceasta: de la ofertele de consum până la „dreptul” de a-ți transforma împotrivirea firii căzute într-o revoltă exprimată printr-un discurs destul de „elevat” pentru a-ți satisface orgoliul sugerat de îngerul căzut.
Cu nădejde, pentru că eu știu, din experiență, că Dumnezeu îngăduie să intri în aceste hăuri de durere din respect pentru tine ca om și din încredere în mintea cu care te-a dăruit. Acum ești sfâșiat de cerințele contradictorii ale celor „două creiere”. Pe de o parte, „emisfera stângă” (poate fi și invers) cere să știe „de ce?” și să integreze tot ce știe într-o „poveste cu sens”, dar un sens care ține de o logică abstractă și nu de sensul ontologic. Pe de altă parte, „emisfera dreaptă” tânjește să poată păstra înțelesurile și simțirile pe care le primește dintr-un „dincolo” care scapă simțurilor și logicii, dar nu le exclude.
Ține mintea în acest „iad” Copilul meu și nu deznădăjdui”! Jertfește confortul psihic pe care îl cauți în răspunsurile la întrebări și caută Calea inimii! Te-ai născut într-un neam care îți poate, încă, oferi acestă Cale.
Omul își poate depăși limitele care îl strâmtorează, ba chiar sufocă, numai acceptându-și-le pe cele de creatură și învățând să-L primească și iubească pe Cel fără de limite, împlinindu-I poruncile care sunt iubire formulată în cuvinte omenești!
Îndrăznește, Băiatul meu drag! Și nu te teme de împotrivirile ce se vor ridica din inima ta și de la lume și de la diavol! Ce-ți va oferi Calea va fi îndestul ca să guști și să simți că merită!
Cu recunoștință pentru încredere și cu dragoste în Domnul,
Maica Siluana
P. S.
Nu te supăra că pun şi pe site mesajul tău. E, cumva, o voce care nu e numai a ta. Mulţumesc mult!