Am căzut în aceeași groapă în care am căzut de nu știu câte ori. Ieșisem din groapă, mă liniștisem, aveam încredere și apoi cineva sau ceva îmi aduce aminte iar de hăul fricii din mine și cad iar. Numai că nu mai cad atât de profund ca înainte, m-am oprit la limita deznădejdii. Vreau să rămân calmă și să am încredere în Dumnezeu că mă va scoate și acum așa cum m-a mai scos. Mântuirea e undeva departe, dar eu tot cred în ea chiar dacă mi-e atât de greu. Aștept și mi-e suflarea rece. Tristețea mă macină, depărtarea de Dumnezeu mă înăbușă. Până când? Mă va ridica și acum Dumnezeu din groapă, va avea și acum, ca mereu, răbdare și delicatețe? Un singur reproș îmi răsună în minte tăind în falduri mari carnea minții pe unde trece. Oare dacă știa Dumnezeu că o să fiu așa de rău, că o să cad în gropi așa de mari, nu era mai bine să mă ia la El în copilărie? Știu că am șansă de mântuire, sunt convinsă, dar am impresia că pe măsură ce îmbătrânesc devine mai greu, dar sunt convinsă că la Dumnezeu orice e posibil și tânjesc cu tot sufletul meu rănit și bolnav după o gură de rai.
Soldatul necunoscut