Sărut mâna, Maică!
Știu că ceea ce vreau să vă întreb e oarecum sfidător față de cei care au cu adevărat probleme. Cât mai pe scurt! Știu că animalele nu au suflet. Nu ajung nici măcar în Raiul câinilor, cum credeam eu când eram mică. Animalele sunt nevinovate. Ele nu păcătuiesc. Dar suferă din cauza căderii noastre în păcat. Am avut o cățelușă. A murit în chinuri groaznice. Stăteam și plângeam lângă ea și nu aveam cu ce s-o ajut. Mă rugam mult. M-am rugat și să-mi ia mie din viață numai să n-o mai doară atât. Nu știu cum să formulez întrebarea. Probabil: de ce?, probabil: nu cumva e vina păcatelor mele că mi s-a îmbolnăvit cățelușa? Era atât de inimoasă și de ascultătoare și de iubitoare! Nici măcar nu m-am purtat cu atenție cu ea. Atât voia doar: atenție. Nici nu mânca în prezența noastră ca să se bucure că suntem acolo. După ce plecam mânca, chiar dacă îi era foame. Am multe amintiri cu animale. Greu de purtat. Îmi amintesc secvențe din copilărie de o mare cruzime. Fugeam cu buzunarele pline de melci pentru că niște copii îi adunaseră să-i zdrobească din simpla plăcere, salvam pui de pisică... n-am să scriu aici amintiri din copilărie. Doar atât să mai scriu totuși: îmi amintesc când au otrăvit-o pe Rita, maidaneza. Nu făcea rău nimănui, nimănui! Întotdeauna am să le iubesc. Cât greșesc? Unde? De ce mă doare chiar atât de tare, chiar după ce a trecut timpul?
Adriana