Dragă Măicuță,
Ascultam acum o conferință în care ziceați că orice copil când are o bubă o arată la mama... nu-i adevărat! Pe mine mama mă certa când mă loveam și preferam să îi ascund bubele. O dată călcam niște batistuțe și mi-a atras atenția ce vorbea mami cu vecina în cameră și am uitat fierul încins pe mâna mea. Când mi-am dat seama că a început să doară am zbughit-o în baie și m-am ascuns de frică, că o să mă certe mami. Și acum evit să îi spun că mi-e rău căci de cele mai multe ori începe să mă critice și să mă acuze că n-am mâncat, că am stat în curent, că am dormit caș, că am făcut și am dres, nu contează dacă e adevărat sau nu, dar probabil e modul ei de a face față fricii și grijii. Cu Doamne am făcut la fel. Credeam că e mami și mi-a fost frică la un moment dat, când rănile erau atât de mari să mai merg la EL. Și acum mi-e frică. Mi-e mereu frică înainte de spovedanie. E mereu o luptă în mine și merg mereu convinsă că am să "iau bătaie". Mama fizic nu m-a prea bătut dar mă amenința mereu și de cele mai multe ori aș fi preferat o bătaie bună, să se descarce dacă are nevoie, dar să mă mai iubească. Și rămân mereu uimită că Domnul nu are nevoie să se "descarce" și nici nu-mi ia dragostea Lui! Da... mereu rămân uimită și mă minunez și mă bucur să am un asemenea Dumnezeu care ia asupra Lui rănile mele și eu mă vindec! Ce bine că, deși mereu mă aștept la pedepse, prefer să merg la EL indiferent de presupusele mele consecințe! De cele mai multe ori mi se pare că fur Sfânta Împărtășanie. Da... de parcă nu aș avea dreptul. Așa... ca și cum Domnul m-a curățat, m-a îngrijit, m-a pansat prin Spovedanie și mai mult nu am voie. Și mă gândesc atunci că se spune că tâlharul de pe Cruce a "furat" Raiul și mă gândesc că e tot un astfel de "furt": cu acordul Proprietarului.
Măicuță, când intri așa în perioade din astea de nesimțire, neatenție, când pierzi "plăcerea" rugăciunii și nu mai ești nici onest cu tine, ce-i de făcut? Oarecum mă rabd pe mine. Nu pot ajunge în adânc, nu pot să mai tac căci mă ia somnul... de obicei în perioade din astea începeau crizele... dar parcă nu vreau! Și încerc să am răbdare cu mine, să mă arăt Domnului chiar dacă mă prezint oleacă mai machiată și împopoțonată dar mă gândesc că ăsta e ochiul cu care mă văd eu, nu EL și nu știu... refuz să mă simt vinovată pentru ceva ce nu pot! Și mai ales refuz să apelez iar la "mila" mea doar ca să îmi cultiv autocompătimirea și să-mi plâng de milă crezând că îs lacrimi de pocăință. Așa mă mințeam și mă credeam până mă trezeam în iad. Și mi-e frică...
Sărut mâna, Măicuța mea!
CV