Dragă Măicuță,
Ascultam acum o conferință în care ziceați că orice copil când are o bubă o arată la mama... nu-i adevărat! Pe mine mama mă certa când mă loveam și preferam să îi ascund bubele. O dată călcam niște batistuțe și mi-a atras atenția ce vorbea mami cu vecina în cameră și am uitat fierul încins pe mâna mea. Când mi-am dat seama că a început să doară am zbughit-o în baie și m-am ascuns de frică, că o să mă certe mami. Și acum evit să îi spun că mi-e rău căci de cele mai multe ori începe să mă critice și să mă acuze că n-am mâncat, că am stat în curent, că am dormit caș, că am făcut și am dres, nu contează dacă e adevărat sau nu, dar probabil e modul ei de a face față fricii și grijii. Cu Doamne am făcut la fel. Credeam că e mami și mi-a fost frică la un moment dat, când rănile erau atât de mari să mai merg la EL. Și acum mi-e frică. Mi-e mereu frică înainte de spovedanie. E mereu o luptă în mine și merg mereu convinsă că am să "iau bătaie". Mama fizic nu m-a prea bătut dar mă amenința mereu și de cele mai multe ori aș fi preferat o bătaie bună, să se descarce dacă are nevoie, dar să mă mai iubească. Și rămân mereu uimită că Domnul nu are nevoie să se "descarce" și nici nu-mi ia dragostea Lui! Da... mereu rămân uimită și mă minunez și mă bucur să am un asemenea Dumnezeu care ia asupra Lui rănile mele și eu mă vindec! Ce bine că, deși mereu mă aștept la pedepse, prefer să merg la EL indiferent de presupusele mele consecințe! De cele mai multe ori mi se pare că fur Sfânta Împărtășanie. Da... de parcă nu aș avea dreptul. Așa... ca și cum Domnul m-a curățat, m-a îngrijit, m-a pansat prin Spovedanie și mai mult nu am voie. Și mă gândesc atunci că se spune că tâlharul de pe Cruce a "furat" Raiul și mă gândesc că e tot un astfel de "furt": cu acordul Proprietarului.
Măicuță, când intri așa în perioade din astea de nesimțire, neatenție, când pierzi "plăcerea" rugăciunii și nu mai ești nici onest cu tine, ce-i de făcut? Oarecum mă rabd pe mine. Nu pot ajunge în adânc, nu pot să mai tac căci mă ia somnul... de obicei în perioade din astea începeau crizele... dar parcă nu vreau! Și încerc să am răbdare cu mine, să mă arăt Domnului chiar dacă mă prezint oleacă mai machiată și împopoțonată dar mă gândesc că ăsta e ochiul cu care mă văd eu, nu EL și nu știu... refuz să mă simt vinovată pentru ceva ce nu pot! Și mai ales refuz să apelez iar la "mila" mea doar ca să îmi cultiv autocompătimirea și să-mi plâng de milă crezând că îs lacrimi de pocăință. Așa mă mințeam și mă credeam până mă trezeam în iad. Și mi-e frică...
Sărut mâna, Măicuța mea!
CV
Copila mea dragă,
Când nu ne simțim iubiți nu mai putem iubi și așa apare frica.
Sufletul omului are o putere, o energie cu care primește și simte iubirea Lui Dumnezeu. E puterea iubitoare a ceea ce numesc Sfinții Părinți minte (nous), este duhul omului. Cu această „parte” din noi intrăm în relație cu Dumnezeu. Pe acolo pătrund în om energiile necreate, harul, „suflarea” lui Dumnezeu pentru a lucra împreună cu puterile sale create capabile să-L primească și să conlucreze cu Dumnezeu prin har. Când omul se desparte de Dumnezeu, cu mintea sa, cum au făcut Protopărinții noștri Adam și Eva, duhul omului amorțește, adoarme, și în locul iubirii simte frică. Aceeași putere, aceeași lucrare a sufletului care constă într-o iluminare însoțită de o uimită și uimitoare înfiorare datorată prezenței Sale, acum vibrează singură și transmite minții înțelegătoare frică, angoasă. Frica de a fi singur. Această frică invadează puterile psihosomatice pulverizându-se în mii de emoții, afecte, sentimente, stări sufletești de care omul căzut se zbate să scape fugind în iluzii, ascunzându-se în, negând sau consumând încearcă să scape devenind emoție, sentiment, stări.
Poate din acest motiv nu mai înțelegem ce înseamnă „frica de Dumnezeu”, care e totuna cu simțirea iubirii Lui Dumnezeu, și o confundăm cu frica sufletească...
Acum, noi, cei botezați în numele Sfintei Treimi, suntem, prin Mântuitorul, restaurați în relația cu Dumnezeu pentru că am primit Duhul Sfânt prin Taina Mirungerii și duhul nostru e iarăși viu. Numai de-am voi noi să și „umblăm în Duhul” cum ne roagă și ne învață atât, cu atâta putere, Sfântul Apostol Pavel.
Acum, tu, copila mea, iată umbli în Duhul pentru că te spovedești ca să-ți speli sufletul de roadele fricii celei căzute, te împărtășești ca să te vindeci de rănile păcatului și ai Viață în tine, te rogi, ierți, lucrezi după putere poruncile. Da, și acum îți mai este frică pentru că ea, frica sufletească, este scrisă încă în carnea ta (sinapsele creierului), dar tu poți acum să nu mai „umbli” după trup, adică după ce-ți „vine” după „programarea trecutului când umblai fără Dumnezeu, ci poți să-ți ridici mintea la Dumnezeu, să-ți aduci aminte de El și să faci cele ale Duhului: să binecuvântezi, să ai răbdare, să mulțumești, să te rogi... Și așa, încet încet, cu harul lui Dumnezeu și cu truda ta (nevoință, asceză), dar și cu bucurie sfântă, vei scrie în trupul tău, în inima ta și în sinapsele tale, legea Duhului și vei culege roadele Sale: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, blândețea, înfrânarea, curăția.
Eu cred că de vei medita cu rugăciune la ce ți-am scris, vei afla și ce poți să faci când ești în „perioadele de nesimțire”. Nesimțirea, cu tot norul ei de sentimente, e o stare sufletească și depinde de noi dacă vrem să „umblăm în Duhul”.
Ce zici, Suflet drag, merită?
Cu dragoste și rugăciune și prețuire,
Maica Siluana