Dragă Maică,

Doamne ajută! Cum sunteți?
Am început să fac sesiunea a opta. Descopăr multe lucruri, dar mereu ajung la aceeași concluzie: a mă oferi Domnului în tot ceea ce fac și simt nu e un lucru complicat, dar totuși e foarte greu. Efectiv simt că am două persoane în mine, omul vechi și omul nou. Cel vechi (compus din ego, reflexe, scheme, mecanisme, trup fizic care vrea confort) se înalță ca un munte peste cel nou (compus din sinele meu, duhul, sufletul meu, trupul duhovnicesc pe care nu îl interesează atât de mult confortul). (Mă iertați dacă spun prostii). Ceea ce e greu e că din clipa în care deschid ochii până în momentul când adorm cele două firi se luptă. Aia veche e ca o fiară sălbatică, vrea, pretinde, face liste cu ce i se cuvine, cu ce capacități nemaipomenite are. Cea nouă nu vrea nimic, vrea să fie cu Domnul și să se lase în voia Lui ca o frunză în vânt sau ca lemnul pe ape, în voia valurilor Lui. Omul nou nu se teme, nu e stresat, nu ține cu dinții de una alta. E liber. Ce frumos... dar ce dureros e să alegi să fii omul nou. Să treci de la ”eu vreau” și ”eu pot” la ”eu las”, ”eu nu pot”, să-ți tragi în țeapă voia proprie în fiecare clipă. Au! Dar să nu cazi nici în deznădejde, în ipostaza de victimă. Nu degeaba e îngust drumul care duce la Domnul. De-o parte mândria, de cealaltă deznădejdea. Și toată lupta devine mai aspră când încep durerile fizice (stomacul, mi-am distrus digestia din cauza neiertării, o știu clar). Pentru că omul vechi nu suportă să nu fie sănătos. Zice ”Ia pastile, du-te la medic, fă ceva”... astea toate le-am făcut și nu au avut rezultat. Și atunci apare întristarea, deznădejdea, sentimentul că Domnul m-a lăsat, mai mult, că El e de vină. Vreau să fug la El pentru mângâiere și eterna minciună iar apare că El, El e de vină pentru tot, El e cel rău. Nu eu, eu sunt grozavă. Cel rău minte că Dumnezeu e rău ca să mă țină pe mine în rău. Ce truc urât! Când ajung să-i ofer și durerea fizică Domnului, acolo intervine iar omul vechi cu așteptările și pretențiile sale: ”I-am oferit și n-a trecut.”. Firea veche vrea tot pe loc, să primească vindecare în clipa aceea. Și așa, văzând că tot doare și că tot mai port pică pe cineva, în câteva secunde sar de la speranță, la deznădejde, la frică (Oare nu fac ceva bine?). Pe tot parcursul zilei îmi apar scene dureroase împreună cu resentimente (trăiesc din nou cu toată intensitatea scena aceea) acompaniate uneori de durerea de stomac și încerc să le accept și să le dau Domnului. Maică, de unde știu că sunt pe drumul cel bun și nu mă afund? 

Cu drag,
Tm