Sărut mâna, Măicuţă!
Vă scriu pentru că am şi eu două nelămuriri. De ce minţim? De ce în loc să spunem adevărul preferăm exagerările? Şi de ce ne vedem câteodată ca ceea ce am vrea să fim şi nu ca ceea ce suntem? Eu nu ştiu să spun adevărul frumos, adică în aşa fel încât să nu-l doară pe celălalt şi de aceea prefer de multe ori să nu spun nimic.

O a doua întrebare ar fi: de ce mă obosesc oamenii atât de tare? După o zi în care vorbesc mult, ascult ce are unul sau altul de zis (de cele mai multe ori bârfe) abia mă târăsc până acasă. Am ajuns să simt epuizare fizică. Doar unii oameni, foarte puţini la număr, mă odihnesc (Nu ştiu să vă explic starea). De mic copil mi-a plăcut singurătatea şi liniştea dar nu duse la extremă. Numai cu împlinirea acestor două condiţii pot vorbi cu Dumnezeu şi aud ce spune, în rest când sunt cu ceilalţi e atâta gălăgie în sufletul meu.

Vă mulţumesc şi mă iertaţi!

Andrada