Măicuţă, în seara asta, la rugăciune, mi-am dat seama ce contribuie la blocajul meu. Faptul că judec până și rugăciunile pe care le citesc și mă îndreptăţesc, citindu-le.

Uite, spre exemplu, ştiu că acesta e un lucru pe care l-am sesizat demult: faptul că eu încerc să fac voia Domnului. Cât mă duce mintea și inima, aşa, imperfect, cu păcatele pe care le am, recunosc. Dar uite, sunt rugăciuni în care zice că “vrednic sunt de toată osânda și munca”. Măicuţă, orice aș face, nu mă pot vedea vrednică de toată osânda și munca. Mă pot vedea păcătoasă, mă pot vedea nemulţumitoare, dar în acelaşi timp mă văd că mă silesc. Aşa mică și proastă cum sunt eu. Dar sunt sinceră. Și nu am înţeles niciodată de ce trebuie să spun lucruri precum acesta. În acelaşi timp, rugăciuni precum aceasta mă fac să mă întreb, “bine, bine, dar eu încerc, mă silesc… adică în ciuda a ceea ce, cu ajutorul Domnului încerc să fac, tot vrednică de toată osânda și munca sunt?”

Iar faptul acesta, că nu pot fi sinceră în toată rugăciunea (și în altele, căci am mai întâlnit), îmi creează un sentiment de duplicitate și de teamă. Și de nesinceritate forţată.

Sărut mâna,

Cu drag,

Cr.