Orice aș face, nu mă pot vedea vrednică de toată osânda și munca

Versiune tiparTrimite unui prieten

Măicuţă, în seara asta, la rugăciune, mi-am dat seama ce contribuie la blocajul meu. Faptul că judec până și rugăciunile pe care le citesc și mă îndreptăţesc, citindu-le.

Uite, spre exemplu, ştiu că acesta e un lucru pe care l-am sesizat demult: faptul că eu încerc să fac voia Domnului. Cât mă duce mintea și inima, aşa, imperfect, cu păcatele pe care le am, recunosc. Dar uite, sunt rugăciuni în care zice că “vrednic sunt de toată osânda și munca”. Măicuţă, orice aș face, nu mă pot vedea vrednică de toată osânda și munca. Mă pot vedea păcătoasă, mă pot vedea nemulţumitoare, dar în acelaşi timp mă văd că mă silesc. Aşa mică și proastă cum sunt eu. Dar sunt sinceră. Și nu am înţeles niciodată de ce trebuie să spun lucruri precum acesta. În acelaşi timp, rugăciuni precum aceasta mă fac să mă întreb, “bine, bine, dar eu încerc, mă silesc… adică în ciuda a ceea ce, cu ajutorul Domnului încerc să fac, tot vrednică de toată osânda și munca sunt?”

Iar faptul acesta, că nu pot fi sinceră în toată rugăciunea (și în altele, căci am mai întâlnit), îmi creează un sentiment de duplicitate și de teamă. Și de nesinceritate forţată.

Sărut mâna,

Cu drag,

Cr.

Ce bine te înţeleg! Și eu am trecut prin asta deşi, comparativ cu tine, am trăit în păcat mai mult și mai greu. Dar mereu venea un „totuşi, eu … față de …”! Și nu credeam că sunt cea mai mare păcătoasă și că sunt vrednică de osândă. Ba, chiar puteam să fac o socoteală corectă a „anilor de canon” după care, gata! Raiul!

Dar nu puteam să adorm în această mocirlă duhovnicească, după ce căutasem bucuria și sensul atâta amar de vreme în prigoana ateistă. Și am ales să-L întreb direct pe Domnul, cu gând smerit și nu de ispitire: „cum vine asta?” Și am mai ales ca, până la primirea răspunsului, să citesc rugăciunile scrise de sfinţii care au trăit și trăiesc încă în Duhul Sfânt, nădăjduind în fericirea celor ce „cred fără să vadă”.

Și, copila mea iubită, după o vreme a venit răspunsul și-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere să nu mor sub povara lui. Deşi a durat puţin, doar cât am aşteptat pe spaţiul de flori din mijlocul unei străzi, pe o trecere facultativă pentru pietoni, pentru mine a fost o veşnicie în care am văzut ce osândă mi se cuvine pe drept, și am simţit și durerea Domnului pentru păcatul meu (care eram, cumva, toţi oamenii). Dar ce m-a uimit până la paralizie, a fost că păcatul meu nu era deloc cel pe care-l număram și socoteam eu! Acela era, cu adevărat, o sărmană reacţie la durerea pricinuită de abuzurile la care mă supusese lumea în care mă născusem și crescusem.

Nu, nu se poate spune în cuvinte nici măcar ce am trăit eu atunci, dară-mi-te ce o fi în realitate. Aşa că, să credem și să mărturisim cu Sfinţii, copil iubit, că suntem cei mai mari păcătoşi și că merităm osânda cea veşnică, dar și că avem credinţă și nădejde că vom intra în Bucuria Domnului, cu mila Lui! Iar dacă dorim mai multă cunoaştere și înţelegere, să îndrăznim să cerem în duh de rugăciune și Domnul nu ne va refuza nimic din cele ce ne sunt de folos.

Cu drag și preţuire,

M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar