

Viața mea capătă accente de tango.
Sfântul Efrem Sirul mă ajută foarte mult. Am auzit demult de el, dar îmi era un fel de frică de el, ca de un tată sever, în fața căruia nu prea ai cum să te plângi. Iar eu... mmm, ce plăcere să-mi plâng de milă! Așa că l-am tot amânat, l-am tot amânat, până ce am tras o durere cumplită, iar atunci plânsurile lui au devenit plânsurile mele. Sau invers, nu mai știu... am putut să plâng „pe plânsurile” lui. Și apoi a ajuns o icoană a lui la mine. Și apoi au venit și cuvintele și învățăturile. Și-mi sunt ca sfaturile unui om încercat, care a trecut prin ce trec eu și-mi răspunde exact. M-am mirat cumva la început, că el se referă la monahism, dar apoi mi-am dat seama că se referă la Cale. Iar Calea e una, indiferent de forma pe care o îmbracă viețuirea noastră în lume. Toate cuvintele de care-mi era frică, acum îmi sunt întărire. Și-mi dau o bucurie așa, ciudată. Recunoștință că Domnul are grijă de mine și mi-i trimite pe cei de care am nevoie.
Suntem atât de „una” în duh, că nu există bariere de timp. Timpul nu mai e dimensiune.
În ultima vreme am tot citit seminarul despre conflicte și lucrarea în logica Mântuitorului. Mă simt realmente purtată pe brațe. Doamne, ce Dumnezeu avem!
Ieri am avut o imagine despre asta, cum suntem una. Este imaginea Sfintei Treimi.
Cr, cu drag