Dragă măicuţă Siluana...
Când vă pronunţ numele mă gândesc la un lucru deosebit! Pe de-o parte la dumneavoastră şi pe de altă parte la Sfântul Siluan!
Cred că această sesiune încheie şirul sesiunilor mele! Daaa! Încheie o parte din omul vechi! Iată ce i-aţi spus lui Călin: „Acum, despre durerea născătoare de bucurie: Când vei înainta pe Cale destul încât să nu mai suferi din patimă, din co-dependenţă ca fel bolnav de a răspunde la durere, când vei fi învăţat îndeajuns pocăinţa încât să nu te mai poţi lipsi de ea, această durere va deveni, sau o vei resimţi în inimă. Ea este deja şi vei fi şi mai conştient de ea, acea străpungere a inimii, acea inimă înfrântă şi smerită prin care ne umplem, ne plinim de mila lui Dumnezeu pentru noi şi ne cutremurăm de cât de mare e iubirea Lui pentru noi!”
Şi eu, Măicuţă, simt această durere, o simt... Şi eu, vai de mine, voiam să scap de ea... Mă bucur că Domnul mi-a dat-o... vă mulţumesc şi pentru răspunsul dumneavoastră dat lui Călin... Acum am înţeles de ce Domnul a umplut sufletul meu de milă... de multă milă... faţă de ceilalţi... acum înţeleg... până acum nu am înţeles acest strigăt al inimii care era însăşi străpungerea ei...
Dar eu vă întreb: nu-i aşa că această străpungere, adică durerea inimii, nu e neapărat însoţită de lacrimi? E doar o durere... dar sunt sigur că e spre binele meu! Dacă aţi putea să îmi mai ziceţi despre aceasta ca să ştiu cum să mă raportez la dânsa...
Vă rog, Măicuţă!
Doamne ajută!
Iertaţi-mă şi Dumnezeu să vă ierte!
Vă îmbrăţişez în haina nouă a inimii mele...
Domnul să binecuvânteze pre cei ce m-au rănit!
I. D.