

Maică, am și eu o întrebare căreia i-au trebuit luni bune să se contureze. Vedeți cum apar nelămuriri sau patimi sau păcate în noi și nu le putem exprima până nu trece un timp pentru a le conștientiza. Și zilele astea de vacanță mi-au prilejuit conturarea multor neputințe și neclarități. Și vreau să vă împărtășesc una din cele mai pregnante și să vă cer lămurire și sfat.
Nu demult credeam că eu sunt cea care a ales să urmeze Chemarea, pe care am simțit-o acum un an, în vară, printr-un hohot de plâns din toată inima. Și astfel, din start am pornit cu această povară a mândriei pe care am cărat-o ce am cărat-o până când n-am mai putut și, obosită, am hotărât să mă gândesc dacă chiar e nevoie să o car. Și nici n-am pus bine întrebarea, că răspunsul a venit instant. Nu am de ce să car asemenea povară pentru că nu sunt eu cea care a ales. Ci Chemarea m-a ales pe mine. Adică eu nu am avut de ales! Și cred că nici un creștin, atunci când e Chemat nu are de ales de fapt, ci pur și simplu VEDE că așa trebuie să fie, își urmează, la început, ca hipnotizat aproape, Calea.
De multe ori însă, pentru că nu am dragoste de Dumnezeu, îmi fac rugăciunile sau mă străduiesc să respect întrucâtva poruncile și principiile creștinismului ca să fiu eu liniștită, ca să fiu plăcută, ca să nu îmi mai fie frică, ca să am pace cu oamenii din jur, și de multe ori ca să mă înțeleg bine cu ei. Astfel, gândesc că va veni și momentul în care nu voi mai spune că ticăloasă și nevrednică sunt, pentru că dacă ar fi așa, unde ar mai fi evoluția? Scopul meu de îmbunătățire este, așadar, cel puțin momentan, unul pământesc: să fiu fericită, împăcată, înțeleasă, eventual căsătorită cu un soț bun, mai întărit și mai înțelept decât mine.
Dacă gândesc așa, voi apuca să simt vreodată iadul smereniei de care vorbește Sfântul Siluan?
Ioana