Dragă SB,
Tatăl meu este singurul om pe care l-am urât vreodată. L-am urât din tot sufletul meu, din toată ființa mea și nu încetam să-i arăt asta de câte ori aveam ocazia. Înjurături, lovituri, insulte, priviri urâte, ignorare am făcut tot ce se poate face pentru a arăta unui om cât de mult îl urăsc și cât de puțin, cât „nimic” înseamnă el pentru mine. Nu m-am gândit niciodată să-i mulțumesc pentru că mi-a dat viață, niciodată! Ce să mai vorbim de „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” - habar n-aveam de ele sau mai bine zis știam cumva despre porunci dar erau „not applicable” pentru tatăl meu. Era alcoolic, am crescut într-o familie în care „scandal” era porția zilnică de viață iar „noi” eram cei buni și el cel rău. „Din cauza lui” nu aveam nimic, „din cauza lui” mama era nefericită, „copiii sufereau”, „din cauza lui” nu ne mai intra nimeni în casă și se alegea „praful de tot”. Mi-era rușine cu el. La nunta fratelui meu a vrut să danseze cu mine, cu fiica lui și nu numai că l-am refuzat dar am făcut-o în așa fel încât ceilalți să vadă cât de silă îmi este de el și cât de mult îl desconsider pentru starea în care se afla (era beat, evident). Vrei să-mi mai povestesc.... voi sări peste tot ce a fost și merg la... ultima dată, adică penultima dată când ne-am întâlnit. Acum era treaz, avea și perioade în care nu bea dar asta nu înseamnă că atitudinea mea era alta față de el. Era același „nimeni” pentru mine și mă purtam la fel de urât cu el, reproșându-i faptul că-i alcoolic, că nu-i în stare să renunțe la băutură și ironizându-l cu ceva de genul „da ... și pentru cât timp. Mâine, poimâine o iei de la capăt”. Ok, așadar, ne întoarcem la întâlnire... era vineri, am trecut „pe la ai mei” (nu mai locuiam de mult timp cu ei) și taică-miu a venit să-mi spună că-i e rău, că-l doare burta.

- De la băutură te doare, așa-ți trebuie, lasă-ne în pace, că avem treabă.
- Nu, că n-am mai băut.
- Bine mă', lasă-mă.
- Nu mă credeți da' o să mor, plângeți voi după mine.
- Da, da...
- Nu vreau să mor, că rămân cățeii singuri.
- Lasă, MORI TU că avem noi grijă de ei.

Și a murit, dragă SB, a murit! Într-o săptămână a murit, am fost la spital în ziua internării și m-a rugat să-i cumpăr coca-cola, că-i era sete și poftă. Îl uram la fel de tare ca până atunci, suferința lui nu a schimbat în nici un fel sentimentele mele față de el. Nici nu-l priveam, sau îl priveam cu ură. I-am luat apă, o sticlă de apă și i-am dat-o privindu-l cu dispreț. Îmi doream să moară, dar nu credeam că asta se poate întâmpla. „N-ai voie cola, e bună și apa! Lasă, că nu mori!” Astea au fost ultimele cuvinte pe care i le-am „aruncat”; că nu era „destul de bun” ca să merite să-i vorbesc. Atât, asta a fost...

A doua zi a fost operat, dar eu n-am fost acolo, eram la muncă. Iar el a întrebat de mine... A vrut să mă vadă pentru că știa că pleacă... Nu făceam nimic că să-i merit dragostea și totuși el a vrut să mă vadă... M-a bucurat moartea lui; probabil și tu te gândești că tatăl tău „merită” să moară. Dar crezi că asta m-a eliberat? M-a făcut fericită? „Lasă, mori tu, că avem noi grijă de tot” - aceste cuvinte îmi sună atât de dureros de atunci. Îmi doresc să nu le fi rostit, să nu le fi gândit vreodată. Dar este prea târziu. Trecutul este acolo, iar eu sunt acum în prezent. Nu mă pot întoarce și nu pot schimba nimic din ce a fost... dar îmi doresc să mă ierte și să fac cumva pace în conștiința mea. Între timp am cunoscut-o pe Maica și am citit despre alcoolici, dependență și codependență, abuz, „moștenirea” strămoșească, modele părintești, iertare. Ce bine că tatăl tău trăiește iar tu poți să înveți iertarea!

Aici îți dau două linkuri... poate și tații noștri și toți tații abuzați și abuzatori sunt în adâncul lor asemeni celor de aici.
http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8
http://alanon.wordpress.com/2009/03/13/asumarea-paternitatii/
Doamne ajută SB!
EE