Dragă măicuţă,
Vă scriu purtând în suflet cele mai sincere gânduri. Am o prietenă şi ne înţelegem foarte bine. Amândoi dorim ca la terminarea facultăţii, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne căsătorim. Problema e că odată cu trecerea timpului dragostea noastră a atins şi un nivel fizic. Nu am ajuns până la a face dragoste. Ea e mai credincioasă decât mine, motiv pentru care şi principiile ei sunt diferite. Totuşi, o iubesc enorm, şi din acest motiv voi accepta ca să ne păstrăm amândoi curăţia până la căsătorie. Acest lucru nu mă împiedică însă de a nu mai simţi dorinţa, uneori fierbinte, de a mă culca cu ea. Vreau să înţeleg de ce este rău să ai relaţii trupeşti până la căsătorie? Cu ce-L jignesc eu pe Dumnezeu dacă doresc dragostea trupească înainte de termen? Ce e aşa de rău? Eu îmi iubesc sincer prietena şi nu am nici un motiv de a-i răpi onoarea. Departe de mine gândul acesta. Am căutat răspunsuri prin cărţi. Am ascultat predici. Nimic nu poate umple golul din inima mea atunci când simt că trupul meu a ajuns la limită. Şi ştiţi care e paradoxul? Chiar dacă nu pot avea relaţii sexuale cu fata pe care o iubesc atât de mult, recurg la masturbare. Să fiu sincer cu dumneavoastră, înainte de a o cunoaşte pe ea mă masturbam de plăcere. Acum îmi e silă când fac acest lucru, dar îl fac pentru că simt că se acumulează multă tensiune sexuală. Deci şi aşa e rău.

Mă aflu între ciocan şi nicovală, între două păcate, dar din care doar unul îmi provoacă repulsie. Ce să fac? Am nevoie de un sfat... de orice.... de rugăciune... am nevoie de o temelie lăuntrică pe care să-mi consolidez abstinenţa. Vreau să dau un sens abstinenţei mele. Dacă-mi lipseşte sensul, tare mi-e teamă că voi cădea... şi voi cădea tare!

Ce să fac măicuţă? Cum să mă lupt când ştiu cât sunt de slab?

Dănuţ