Maica mea,
Acesta este modul în care cuvintele pe care le-ați scris, ca răspuns la una din postări, și-au făcut loc astăzi, 18 februarie 2009, în mintea și sufletul meu.
„Pentru a împlini acest uluitor cuvânt: „Bucurați-vă pururea!” avem mereu nevoie să ne amintim că izvorul Bucuriei este prezența Domnului, legătura vie cu Persoana Lui, așezarea în fața Lui ca Cel ce judecă ce am făcut cu talanții Lui. Atunci spune El: „Bine, slugă bună, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Acum, intră în bucuria Stăpânului tău!”. Și, dacă privim așa lucrurile, bucuria noastră depinde și de cele din afară, sau de stările sufletești, dar nu ca izvor al ei, ci ca darul prealabil bucuriei, ca talant, ca „puținul” peste care ni se cere să fim credincioși...
„Uluitor cuvânt”: în înțelegerea mea, sintagmă care amețește: „Bucurați-vă pururea!”. Amețește, este tare, te îmbată diferit! Această asociere la forma imperativă a celor două cuvinte, „bucurie” și „pururea” se impune. Se impune ca și consecință firească a scopului nostru ca creații, a acelei programări așezate în setarea noastră de bază, să fim bucuroși. Iar să fim bucuroși pururea, este și motiv și reflex. Ce căutăm noi neîncetat? Bucuria! Cum ne vrea Dumnezeu? Bucuroși! Ce cerere / promisiune mai plină decât aceasta?! Condiția: să conștientizez în mod continuu sursa, izvorul bucuriei, care este: „ prezența Domnului, legătura vie cu Persoana Lui, așezarea în fața Lui ca Cel ce judecă ce am făcut cu talanții Lui”. Am confundat izvorul? Am ratat bucuria! Oricare altă sursă, mai devreme sau mai târziu, va înceta să-mi furnizeze bucurie. Spre deosebire de toți ceilalți furnizori de stări excepționale, cu durată limitată, iată promisiunea unei stări adevărate, pe termen lung până la eternitate! Este singura cerere care-și justifică imperativul: „Bucurați-vă pururea!”.
„Să presupunem că suntem triști, sau că avem o neliniște sufletească, sau un necaz. Acum, în această stare sau situație, alegem să fim sau să nu fim slugi bune, după cum vom folosi cu credincioșie talanții răbdării până la sfârșit, ai credinței în iubirea Lui, ai nădejdii în făgăduințele Lui, ai rugăciunii făcute în Numele Lui...
Bucuria nu e satisfacția firii de a-și împlini nevoile, dorințele, sau poftele mai degrabă sau mai târziu, mai ușor sau mai greu, ci darul lui Dumnezeu de a ne face părtași slavei Sale celei de negrăit...”
Reușesc eu să mă antrenez, pentru a putea păstra acest dar, al înțelegerii faptului că nu împlinirea nevoilor și dorințelor mele este sursa bucuriei mele? Sunt eu în stare să nu uit nici o clipă, sau cel puțin, să conștientizez măcar pentru o clipă, că cea mai minunată invitație pe care Domnul nostru a făcut-o, mi se adresează chiar mie și suna așa: „intră în bucuria Stăpânului”, adică uite răspunsul la frământarea ta existențială? Dacă da, atunci bucuria îmi este la îndemână. Și e simplu și depinde doar de mine! Am tot ce-mi trebuie? Am suficienți talanți! Trebuie doar să practic: „Încet, încet, împlinind poruncile, lucrând ca slugi netrebnice, dar credincioase, vom învăța să nu ne mai lipim inima și interesul de plăcerea sau durerea pe care le simțim sau îndurăm, ci de prezența Lui.”. Trebuie doar să-L chem, însă trebuie să am unde. Iar dacă nu, să fac loc: „Dacă vom face loc de chemare și de întâlnire cu El din toate ale noastre și-L vom binecuvânta pe El în tot locul stăpânirii Lui, vom fi în bucuria Lui.”. E mare prețul ce mi se cere? Devine o chestiune personală. Iată-mă în fața celei mai consistente oferte, unice, de a-mi alege propria-mi bucurie și nu pentru azi sau pentru mâine, ci pentru totdeauna, și am posibilitatea să accept sau nu. Asta da demonstrație de libertate! Iar dacă încă mai am ezitări, atunci înseamnă că încă vreau să probez altceva, ca încă nu pot să plec din „scrâșnirea dinților”. Ca bonus, absolut încântător la acest cuvânt, cu adevărat pătrunzător, al Maicii, pentru prima oară mi se atrage atenția că „scrâșnirea dinților” nu se referă doar la durere, cum am crezut eu exclusiv, ci că și plăcerea este tot o „scrâșnire a dinților”. Descoperire năucitoare cu tentă revelatorie: „Altfel, vom fi acolo unde este „scrâșnirea dinților”, fie de plăcere, fie de durere. De altfel, cum știm destul de bine „din experiență”, plăcerea și durerea fără Dumnezeu nu sunt decât cele două fețe ale „întunericului celui din afară”... Cu adevărat: „Doamne, dă-ne urechi să auzim și înțelepciunea să deosebim întunericul de lumină!”.
Iar eu aleg astăzi, să ies din durere prin primirea, acceptarea și trăirea ei cu Domnul și să intru în bucuria la care El mă cheamă în cel mai tainic mod cu putință.
Așa reverberează cuvântul dumneavoastră în mine.
Delia