Sărut mâna cu drag!
Cred că înțeleg cum e cu onestitatea: „ci ca să nu uităm că l-am primit!”
După ce am primit acest dar nu mai pot fi „la fel”... E acolo ca o prezență care mă împinge să-mi demasc și cele mai mici „mărunțișuri”. Nu e ca atunci când mă vedeam și mă simțeam vinovată și încercam să neg și să justific. E ca și cum nu mă mai pot minți. Nu e cineva care arată cu degetul unde greșesc. E acel „hai, mă, chiar așa?”. E ca o oglindă în fața căreia nu pot închide ochii. Nu mă acuză, doar că nu ascunde lucruri care „nu-mi plac” la mine.
E un sentiment ciudat. Pe de o parte, mă împinge la acțiune, dar în același timp mă face să-L chem pe Domnul, am nevoie de El fizic să mă sprijin, nu știu cum. Am nevoie de El să mă văd.
Am descoperit că mă mințeam și mă simt inconfortabil cu asta, pentru că simt că știam că mă mint încă dinainte de acum, dar mă mințeam că nu știu că mă mint.
Iar îndoiala e atunci când sunt tentată să acționez conform vechilor scheme, deși când „rezist” rezultatul acțiunilor mele nu e cel înfiorător, de care mă temeam, care mă amenința. De fapt, aș putea spune că nu de rezultate mă tem, ci de starea care le însoțește. Într-adevăr, noi nu știm ce urmează. Viața e atât de creativă!
În ultima vreme am ascultat vechi conferințe de-ale Dumneavoastră. Și aud că „poruncile sunt energii”. Chiar așa. Nu știam să le zic, dar acum, după ce le-am gustat am recunoscut că așa e. E uimitor cum de fiecare dată când le ascult aud mai multe înțelesuri. Adică știu că nu e uimitor, că așa trebuie să fie. Dar eu trăiesc ca pe o uimire.
Da... palpitantă mai e viața asta!
Să aveți o zi frumoasă!
Cr.