Am stat și m-am gândit mult la piedicile din calea iertării din viață mea. Nu este o temă ușoară și ea implică multe căutări sincere și mai ales adânci.
Mă împiedică să mă împac cu propria mea viață chiar propriile mele închipuiri despre viață, imaginarul creat în jurul acestei teme și implicit așteptările legate de acest iluzoriu eșafodaj. Despre viața mea în general și despre viața mea în Hristos în special am învățat enorm în tot acest timp de gândire și de revizuire. Diavolul își face lucrarea de cele mai multe ori cu ajutorul nostru conștient și inconștient încă din copilărie. Însă și Dumnezeu este alături de sufletul nostru. Uneori Îl simt ca pe un cerșetor nevăzut care cerșește dragostea și dăruirea noastră…
În fine, este foarte greu să te împaci cu propria ta viață și să renunți la ideile și iluziile care ți-au hrănit imaginarul, ți-au dat o întreagă filosofie, te-au însoțit ani de zile. De asemeni nu este ușor să te accepți cu limitele, neștiințele și neputințele care îți spun că ești slab și că ai nevoie să te lipești de Cel Tare și Bun. Până acum la toate acestea căutam soluții de supraviețuire lumești, concrete, logice. Nu înțeleg acum de ce oamenii nu au curajul de a se lăsa în voia lui Dumnezeu, Sfântul Duh, care pe toate le Plinește și pe cele nedesăvârșite le desăvârșește.
Cred că în ceea ce mă privește o piedică serioasă în calea iertării a fost pe de o parte maturizarea târzie, iar pe de altă parte raționalizarea credinței și limitarea ei la niște clișee mai degrabă catolice – de tip juridic - decât ortodoxe. În mod absolut paradoxal, Dumnezeu celui care se lasă în voia Sa și își lucrează iertarea și iubirea cerând permanent harul de a putea face acestea, îi dăruiește cu prisosință... Vorba părintelui Teofil Pârâian: făcând pace cu tine însuți, faci pace și cu cerul și cu pământul – și cu oamenii și cu Dumnezeu. Și acum cred și mai mult decât atât, simt că spunea un mare adevăr duhovnicesc.
Părintele MM