Nimic din ce am dorit nu s-a împlinit. Și nu am dorit bani sau chestii superficiale. La ce bun să mai trăiesc dacă după atâta amar de ani necredința încă e puternică și îmi pare că orice aș face nu o pot alunga. La ce bun să mai trăiesc dacă viața mea duce spre iad și nu spre rai. La ce bun să mai trăiesc dacă totul se năruie, dacă sufăr atât de mult. Am obosit de viață! Am obosit de chinul ăsta! Au fost și vremuri bune recunosc, dar anul ăsta a fost teribil de greu pentru mine, m-a zdrobit pur și simplu; ca sub o stâncă mare și grea. Și nu pot face nimic acolo sub stâncă, decât să mă revolt și să simt că toate eforturile mele de o viață, rugăciunile, faptele bune, mersul la biserică duminica, spovedit și restul nu a contat deloc. Unii din jurul meu au deja șaizeci de ani de necredință, alții treizeci și eu, care cândva am fost numită de o PERSOANĂ CREDINCIOASĂ, apostolul familiei, nu pot face nimic pentru ei, dimpotrivă, cu fiecare pas pe care îl fac spre Dumnezeu ei se depărtează mai mult de El. De exemplu, dacă vreau să fac ceva bun ei înjură biserica și pe Dumnezeu și-mi spun că ar prefera să moară într-un șanț nespovediți. Viața mea duce spre iad, și nu mă oprește nimeni. Cui îi pasă de suferința mea? Și pe măsură ce sufăr mă umplu de amărăciune, de durere, de ranchiună și mă doare totul în sufletul meu.
Deci? La ce bun să mai trăiesc chinul ăsta? Nu, nu am intenția să mă sinucid, nu vreau să mă condamn singură la iad, dar nu știu câtă suferință va mai răbda inima mea deja slăbită de la atâta DURERE!
NU POT SĂ FIU OPTIMISTĂ! CUM AȘ PUTEA? MĂ UIT LA FAMILIA MEA CARE E ÎN NECREDINȚĂ DE ATÂTA AMAR DE ANI ȘI URLU. ȘI DACĂ VOR MURI AȘA NESPOVEDIȚI ȘI NEÎMPĂRTĂȘIȚI ȘI EU VOI MURI ODATĂ CU EI ȘI ÎMI PARE CĂ LACRIMILE MELE, CĂ RUGACIUNILE MELE NU-L POT CONVINGE PE DUMNEZEU SĂ-I ÎNTOARCĂ LA CREDINȚĂ, LA EL. ȘI MĂ DOARE CĂ NU CUNOSC ȘI EU CE MINUNAT E SĂ FII CU DOMNUL. CĂ VIAȚA LOR E SĂRĂCITĂ DE O LUMINĂ ATÂT DE BUNĂ.
URLĂTOAREA
o ratată