Mărturisesc că scriu într-un moment de revoltă. Vă rog să îmi iertați aceasta, căci dincolo de această revoltă, dacă aveți răspunsuri, sunt foarte interesată să le primesc.
Din articolul despre fiul risipitor preluat din ziarul Lumina și pe care l-ați publicat pe site, înțeleg că sunt unul dintre acești fii risipitori. Ceea ce este foarte adevărat, dar nu din considerentele enunțate acolo. Conform articolului fac parte din categoria risipitorului care nu se decide ce viață să urmeze - călugărie sau căsătorie.
Nu este posibil ca cel ce nu a ales, să nu fi ales pentru că nu i s-a dat o astfel de chemare? Suntem toți trimiși pionierește fie în mănăstire, fie la căsătorie? Cel care nu a primit in inima lui un răspuns  privitor la chemarea lui de familie sau monahală, săvârșește o greșeală undeva și nu își identifică chemarea? Sau este posibil să ducem și o viață necăsătorită și necălugărită tot în Dumnezeu? În principiu, socoteam că știu răspunsurile la aceste întrebări, dar pentru că am întâlnit acest articol tocmai aici și pentru că prețuiesc gândurile dumneavoastră, aș putea să îmi pun aceste probleme din nou, dacă este nevoie.
Iar dacă nealegerea unuia dintre modurile de viață călugărescă sau de familie este semnul unei risipiri, ce pot face aceia aflați în această situație? Sigur nu să-și calce pe inimă doar de dragul de a fi cumva limpede încadrați social. Atunci unde greșesc cei care se risipesc astfel și cum să se corecteze? În ceea ce privește celelalte aspecte ale unei risipiri, care au fost menționate în articol, sunt perfect de acord cu ele. Este evident însă că se situează pe un cu totul alt palier.
Am în vedere și faptul că e posibil ca autorul articolului să nu fi intenționat o opinie atât de tranșantă, însă consider că poate fi ușor interpretat în felul în care am făcut-o eu.
Doamne ajută și vă rog să mă iertați!
Cu drag,
Tia