Hristos a înviat!
Încep din nou cu temerea că nu voi putea să povestesc în câteva cuvinte, în timpul scurt pe care îl am la dispoziție, despre „liturghia iertării” din această săptămână.
A fost despre mine, iar pe zi ce trece constat că sunt aidoma mamei mele. E ca și cum cel mai negru coșmar s-ar împlini. Aceeași victimizare, aceeași furie, aceeași judecare a semenilor, aceeași temniță ridicată în jurul sufletului care astupă locul de unde ar trebui să izvorască iubirea. Cred că cel mai important moment al „liturghiei” a fost acceptarea. Să accept că se întâmplă lucrul acesta, să accept că toate strădaniile de o viață de a fi altfel au fost în zadar. De multe ori ies din mine și mă privesc retrospectiv și parcă o văd pe mama. Și cu cât lucrul acesta e mai clar, cu atât negarea e mai puternică. Cum aș putea accepta, când am condamnat-o atât tocmai fiindcă era ceea ce sunt și eu astăzi?
E ca și cum aș fi cufundată în iad. Și chiar de aici izvorăște sensul: sunt aici ca să mă salvez, să mă ridic. Nu acum, nu ca prin minune, ci întreg sensul vieții mele în lumea aceasta este de a mă ridica, de a sfărâma zidurile temniței, breșă cu breșă, ca pe acolo să curgă iubirea.
Și apoi, din această jale înveți să nu judeci. Numai suferința și umilința profunde, interioare, ne învață să nu judecăm. Altfel... și nu este piedică mai mare în calea iubirii decât să judeci.
Dar cel mai important, așa înveți să nu-ți dorești să fii singur. Pentru că așa vezi bine că singur nu poți. Așa înveți să-L chemi cu adevărat, să te rogi Lui, în loc să te urăști pe tine pentru ceea ce ești fără El.
Asta a fost în câteva cuvinte sărace și poate nu tocmai coerente pe alocuri.
Cu drag,
Adina