Hristos a înviat!
La sesiunea asta (șapte) îmi vine să nu scriu, să nu gândesc nimic, ci să rămân mută de uimire până la capăt...
Într-adevăr, e surprinzătoare - o nouă revelație!
Că sunt liberă să aleg viața sau moartea, că asta nu e indiferență, ci iubire din partea lui Dumnezeu - e în regulă, mai auzisem, experimentasem (și în starea de păcat grosolan simțisem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, delicatețea Lui copleșitoare)... că toți suntem liberi și că Dumnezeu ne așteaptă pe toți, iarăși e o idee pe care am aflat-o demult.
Dar că celălalt a fost liber să îmi facă și rău, că Dumnezeu a îngăduit asta pentru că mi-a fost de folos, că l-a iubit și respectat în momentele acelea - asta e o chestie năucitoare. Și ascultam undeva că Dumnezeu pătimea atunci împreună cu mine - alt lucru năucitor. Când eu mă simțeam strivită, murdărită, urâtă de moarte, Dumnezeu mă iubea și pe mine și pe ei, pătimea și cu mine, pătimea și cu ei, căci și ei se chinuiau.
Ce minunat, Maică, să avem un Dumnezeu care ne iubește atât de mult încât ne respectă și libertatea pe care vrem să o folosim rău! Și doar rău o folosim, de vreme ce în tot ceasul greșim... Dar că, în același timp, nu e părtaș la păcatul nostru, deși e cu noi! Că ne trezește delicat, dar ne lasă și liberi... Asta e o taină pe care aș vrea să o învăț și eu în relația cu ceilalți... Plus ce citisem odată, că El se mânie fără patimă! Am o vagă bănuială cum ar fi asta, dar încă nu am trăit vreo umbră măcar din acestea...
Și iarăși mândria... Nu m-am gândit niciodată la mândria Sfântului Apostol Petru, n-am văzut în acel ”eu niciodată nu...” al lui mândrie...
Toată copilăria și adolescența mea au fost un strigăt înverșunat „eu niciodată nu voi...”. Și „dacă asta înseamnă căsătoria, dacă asa e să fii mamă, eu nu mă căsătoresc și nu fac copii niciodată!” sau „Eu niciodată n-o să fac asta copiilor mei!” Într-a 12-a, când ne scriam speranțele în albumul clasei, am notat cu sârg: „sper să nu fac niciodată lucruri de care să îmi fie rușine”. Și... ho-ho, făcusem și în copilărie lucruri de să-ți stea mintea în loc, dar se pare că le uitasem, și am făcut și după majorat. M-am gândit de multe ori că pentru mândria mea am picat în toate cele și pentru cât de tare am judecat-o și am urât-o pe mama până am plecat de acasă la facultate. Sigur că sunt responsabilă pentru căderi, dar cred că au fost și părăsiri pedagogice ca să văd cât de „bună” și de „diferită” sunt.

Uneori sunt recunoscătoare pentru căderile mele care mă ajută să înțeleg mai ușor neputințele oamenilor în fața păcatului (sigur, exagerez cu scuzele, semn că înțelegerea mea tot codependentă e). Și că am motive să nu mai cred că sunt așa grozavă.

Mi-e ciudă că uit că „eu niciodată nu voi...” e foarte periculos, că deși am atâtea exemple, tot nu mi-e clar că „eu oricând pot să...” și că sunt în stare de orice. Chiar mi-e frică de mine când aud unele lucruri pe care le face cineva...

În concluzie, lupt să mă întorc la post (că în nici două săptămâni am cam risipit ce adunasem), să îmi amintesc că în lupta asta nu există pauze, nici întoarceri, să accept libertatea celorlalți și să binecuvântez. Și mă rog să fiu smerită și să mă fac și eu „om de treaba”, dar pentru Domnul, nu pentru mine.

Pomeniți-ne și pe noi...
Du