Dragă Maică,
În ultima vreme, la Liturghia iertării, când mă rog pentru cei care m-au făcut să sufăr nu prea îmi mai vin în minte nume din trecut (doar câteva se mai repetă), doar cele proaspete.
Însă, în așteptarea și liniștea acelui moment am simțit că mie îmi e greu să mă iert pe mine. Cel mai greu. Și că greutatea vine cumva dintr-un ego plin de mândrie care nu vrea să accepte că el ar fi putut face așa ceva. Nu, el nu poate să greșească așa.
E mândrie? Învinovățire…?
Cu drag,

Un suflet nedumerit